Cand plange Dumnezeu. Cel Atotputernic nu este nici orb si nici surd la suferintele noastre - Viata crestina

Categorie: viata crestina practica

Daca Dumnezeu este dragoste, de ce exista suferinta? Care este diferenta dintre a ingadui si a impune un anumit lucru? Cand se intampla lucruri rele, cine se afla in spatele lor—Dumnezeu sau Diavolul?

Cand suferinta ne invadeaza viata, intrebari ca acestea cer un raspuns imediat. Din perspectiva noastra, suferinta nu are nici un sens, mai ales atunci cand credem intr-un Dumnezeu al dragostei si dreptatii.

Dupa mai mult de treizeci de ani petrecuti in scaunul cu rotile, experienta intima avuta de Joni Eareckson Tada in ce priveste suferinta ii permite o intelegere aparte a intentiilor pe care Dumnezeu le are cu privire la noi atunci cand trecem prin suferinta. In Cand plange Dumnezeu, impreuna cu prietenul ei de-o viata, Steven Estes, ea nu se multumeste sa ne ofere raspunsuri facile, care nu ne-ar fi de nici un folos in momentele dificile prin care trecem in viata. Dimpotriva, cu fermitate, dar nu mai putin cu compasiune, ei ne reveleaza un Dumnezeu suficient de mare pentru a ne intelege suferinta, suficient de intelept pentru a o ingadui—si suficient de puternic pentru a o folosi in vederea unui bine mai mare decat ne-am putea noi imagina vreodata.

"Joni Eareckson Tada si Steven Estes ne ofera o analiza centrata in Dumnezeu a scopurilor pe care El le are in durerile si necazurile fiintei pe care a plamadit-o. Aceasta carte poarta in filele ei o energie extraordinara, si nu trebuie sa te afli in suferinta atunci cand o citesti pentru a ajunge, la sfarsitul lecturii ei, imbogatit si incurajat in mod deosebit." 

—J. I. Packer

"Suferinta reuseste sa afecteze modul in care Il percem si Il apreciem pe Dumnezeu. Insa nu si dupa citirea acestei carti. Cu ajutorul a doi oameni care au strabatut negura pentru a-L vedea pe Dumnezeu cu claritate, chiar si atunci cand acest lucru durea, suntem calauziti spre cunoasterea dragostei Sale, a lacrimilor si, in cele din urma, a bucuriei Sale."

—Dr. Joseph Stowell

"...o carte remarcabila, pentru o lume care rareori da piept cu «de ce»-urile si «pentru ce»-urile suferintei... Gasim aici teologie practica, in cea mai buna forma a ei."

—George Grant

Cuprins

Multumiri speciale pentru...

Inainte de a incepe

Unu: Stiu ce inseamna suferinta

Sectiunea I: Cine este acest Dumnezeu?

Doi: Extaz debordant

Trei: Dumnezeul care sufera

Patru: Chiar se asteapta El ca eu sa sufar?

Cinci: Incercari mari si mici

Sase: Rufele murdare ale cerului?

Sectiunea II: Ce vrea El sa faca?

Sapte: Cateva motive

Opt: Cel mai bun raspuns pe care-l avem

Noua: Sa intelegem suferinta

Sectiunea III: Cum pot rezista?

Zece: Strigatul sufletului

Unsprezece: Sa dobandim o stare de multumire

Doisprezece: Suferinta fara leac

Treisprezece: Suferinta a disparut

Epilog: Inainte sa lasi din mana aceasta carte

Sectiunea IV: Anexe

Anexa A: Versete despre mana lui Dumnezeu in suferintele noastre

Anexa B: Versete despre scopul lui Dumnezeu in suferintele noastre

Anexa C: Stie Dumnezeu ce e durerea?

Note

Capitolul Unu

STIU CE INSEAMNA SUFERINTA

Seara aceea africana arata si mirosea a smoala. Numai raza unei lanterne ne lumina calea. Am incercat sa-mi reprim dezgustul provocat de mirosul de gunoi, avand grija totodata sa inaintez cu mai multa atentie, insa tovarasul meu nici nu se gandea la asa ceva. Dand la o parte bucata de panza groasa, indrepta fascicolul de lumina spre spatiul intunecat si intra. L-am urmat in scaunul cu rotile.

Cand bucata de panza cazu la loc in spatele meu, zgomotele estompate ale strazilor mahalalei ramasera in urma. Acum nu ma mai puteam ajuta decat de ochi. Insotitorul meu ridica lanterna mai sus, luminand o tanara femeie cu parul si pielea la fel de negre ca si umbrele din jur. Femeia nu avea maini. Adunate stramb sub ea, pe o mana de paie, picioarele ii erau ca niste crengi subtiri. Insa nu acestea mi-au retinut privirea. Pe drumul spre locul in care ne aflam acum, vazusem nenumarati oameni care, in urma poliomielitei sau a amputarilor, aveau cioturi in loc de maini sau cioate batatorite in loc de picioare. Toti, fara casa. Tetraplegicii, ca si mine, nu supravietuiesc in Ghana, Africa vest-ecuatoriala, cu atat mai putin de-a lungul strazilor acestui mizerabil focar de infectie din capitala Accra. Aceasta o reusesc numai aceia suficient de puternici pentru a-si purta de grija singuri, pe strazi. Strazi imbibate cu urina si pline de maldare de gunoaie in putrefactie.

Fascicolul de lumina al lanternei tovarasului meu ilumina micul bordei si, in momentul in care tanara femeie ma zari, pe fata ei cu trasaturi tipic africane rasari un zambet larg. Ochii ei intunecati stralucira in lumina atunci cand adresa acelasi zambet tovarasului meu. Il cunostea bine pe acest pastor african a carui misiune era de a iesi pe strazile orasului pentru a-i gasi pe orbi si schiopi.

Pastorul isi drese glasul pentru a face prezentarile. "Ama", incepu el cu un accent britanic, "as vrea sa ti-o prezint pe prietena mea americana, Joni". Femeia imi intoarse salutul in dialectul tribului ei. Mi se spusese ca Ama, cetatean al acestei foste colonii britanice, intelegea limba engleza, asa ca discutia noastra se desfasura ca si cum am fi stat in jurul mesei, servindu-ne ceaiul. Da, eram bucuroasa sa o intalnesc pe ea si pe prietenii ei de pe strada. Da, calatoria noastra fusese lunga, dar era o placere sa-i cunoastem. Grupul nostru de la misiunea Joni and Friends (JAF Ministries) se afla acolo pentru a le darui ei si prietenilor ei scaune cu rotile. Dorea sa ne insoteasca afara, in strada? Da. Iar pentru aceasta, era amabila sa-mi zambeasca, ca eu sa-i pot vedea zambetul tot restul serii? Am ras impreuna. Da, era.

Am fost captivata. Inima mi-a fost captata, da, de acea tanara africana care a ajuns pentru mine simbolul crestinilor cu dizabilitati de pe strazile orasului Accra, dar si de acel pastor inarmat cu o lanterna, care alesese sa-si petreaca zilele alaturi de scursurile pamantului. Duhoarea ce emana din gunoaiele in putrefactie plana greu peste strazi, insa cele cateva minute petrecute alaturi de Ama, ca un miracol, au transformat-o intr-o mireasma de viata.

Am iesit din adapostul acoperit cu prelata si am fost inghititi de intunericul noptii. Urmam lumina lanternei traversand strada murdara, ocolind gropile din asfalt. Prietenii mei de la JAF—cei care adusesera carje si scaune cu rotile—m-au ridicat si m-au asezat pe trotuarul opus. Unde mergem? Urmariti lumina lanternei!

Din umbra unei strazi inguste aparura doi adolescenti tarandu-si picioarele contorsionate. Supravietuitori ai poliomielitei, m-am gandit, in timp ce se alaturara grupului nostru. Am ajuns din urma o femeie imbracata in vesminte traditionale, ce inainta intr-un scaun subred cu rotile. Un barbat in varsta de optzeci de ani, fara picioare si nu mai inalt de 90 de centimetri, aparu de dupa coltul strazii si-mi adresa un zambet larg. M-am oprit. Veni la mine si imi intinse ciotul unei maini, ca sa ma salute. M-am aplecat ca sa-i ating mana cu degetele mele paralizate, amuzandu-ne amandoi de ciudatenia acelui salut. Atentia ne-a fost atrasa de cantecele si aplauzele care se auzeau pe strada. Pe masura ce grupul nostru inainta, orfanii si cei fara de casa se dadeau la o parte pentru a ne primi in mijlocul lor, sub lumina unui neon. Ajunsesem la un serviciu stradal de inchinare.

Noi, occidentalii, ne-am asezat pe banci, privind multimea formata din lepadaturile societatii. "Iar acum, frati si surori crestine", striga pastorul, "sa salutam cu caldura pe bunii nostri prieteni din America. Ei au calatorit atata drum pentru a ne aduce scaune pe rotile si Biblii!" Au izbucnit urale; apoi, un cantec de bun venit. Tonalitatea joasa si plina de armonie a vocilor africane mi-a strans inima, lacrimile prelingandu-mi-se liber pe obraji in timp ce ascultam cum acei oameni cu dizabilitati aplaudau marturia fiecaruia dintre cei care luau cuvantul citind cate un pasaj din Scriptura. O jumatate de ora plina de lauda la adresa lui Dumnezeu a trecut repede, apoi am fost rugata sa vorbesc.

"Va multumesc, prieteni, pentru caldura cu care ne-ati primit", am spus, oprindu-ma intr-un loc mai liber de pe marginea strazii. Prietenii de la JAF au impins langa mine un scaun pe rotile, ce urma sa fie oferit in dar. "Dumnezeu e bun!" a strigat cineva in timp ce un copil era asezat in acel scaun. Un alt scaun, o alta persoana cu handicap. Mainile incepura sa aplaude in timp ce nenumarate carje si scaune pe rotile erau transferate de la grupul nostru catre grupul lor. Aplauze mai sincopate, puternice si energice. Ama clatina din cand in cand din cap, zambind cu mandrie in timp ce, cu cioturile de la maini, freca bratele imbracate in piele ale scaunului ei. Cativa adolescenti deformati de poliomielita incepura un dans.

"Priveste", am spus unui membru al echipei, "pana si cei care stiu ca nu sunt destule scaune pe rotile pentru toti—pana si ei sunt bucurosi pentru cei care au primit cate ceva".

Luna, care se inaltase tot mai mult pe cer, lumina acum rasaritul cufundat in intuneric. In timp ce ne pregateam sa parasim mahalaua, africanii isi luara ramas bun de la noi cu inca un cantec:

Stiind ca-i viu, pot invinge teama.

Si eu sunt viu, caci m-a salvat.

Si cand ispita grea ma va ajunge,

Pe bratul Sau ma simt mereu invingator.

Oare neonul acesta straluceste asa? m-am intrebat, privind cu coada ochiului la zambetele lor. Nu. Era bucuria, o bucurie ce nu-si avea originea in lumea aceasta.

Prietenul meu, pastorul, imi lumina calea inapoi, la masina. Strecurandu-ne printre oameni, eram asaltata de ganduri confuze. Atat de multa bucurie in mijlocul mizeriei. Bucurie care surade asa cum surade fata unei margarete ce inmugureste si se iveste din balegar.

"Ce se intampla cu Ama cand ploua? Cine are grija de ea?" am intrebat. Lumina lanternei facu sa scanteieze zambetul de pe fata pastorului. "Dumnezeu are grija de ea."

Caldura apasatoare. Oameni saraci lipiti pamantului. O fata fara maini, fara picioare, fara pat si fara macar un evantai care s-o racoreasca, asezata pe ciment. Se pare ca Dumnezeu nu face o treaba prea buna aici. Imi amintesc ca atunci am auzit ceva; un baiat care parea sa-si duca zilele intr-o cutie langa o gramada de gunoi, zise, "Noi nu va putem intelege pe voi, occidentalii; Dumnezeu v-a dat atat de multe, sunteti atat de binecuvantati … de ce atunci exista atatia oameni nefericiti in tara voastra?"

Partea noastra de lume

Locuim in case mari si avem asigurari de somaj, de trei ori pe zi avem mancare pe masa si cupoane duble in supermagazine, ca sa nu mai vorbim de bonurile de masa. Nu este ciudat ca vrem mai mult? Daca suntem necasatoriti, am vrea sa fim casatoriti. Daca suntem casatoriti, am vrea ca partenerul nostru sa fie perfect. Daca avem partenerul perfect, vrem sa avem mai mult timp pentru a ne bucura de viata.

Alteori avem prea mult. Preturile serviciilor medicale sunt exagerat de mari. Paisprezece vizite la clinica Mayo si opt operatii. Un atac cerebral ne lasa sotul mut, iar cromozomii se fac vinovati de retardul nepotului. Inmormantarea a avut loc ieri, iar astazi ne intrebam cum vom putea sa supravietuim singuri viitorului. Ne prabusim sub povara, intrebandu-ne nedumeriti de ce suntem ocoliti de viata din belsug, care mai intotdeauna pare sa aterizeze in bratele altora.

Vrem ceea ce nu avem.

Avem ceea ce nu vrem.

Si suntem nefericiti.

O povestire despre africani ce sufera cu bucurie este, intr-adevar, un lucru care emotioneaza, sensibilizeaza, insa Dumnezeu—incercam sa ne convingem singuri—nu doreste sa procedeze cu noi cum o face cu cei din Ghana. Dumnezeul nostru exista pentru a face ca viata noastra sa fie mai fericita, mai plina de semnificatie si mai lipsita de grijuri. Dumnezeul nostru ne trateaza altfel. Poate ca noi suntem conditionati de etica puritana, avand tendinta de a gasi remedii la toate. Cultura noastra occidentala—si Dumnezeul care o inspira—a cladit spitale si institutii care sa aline si chiar sa indeparteze suferinta. Noi suntem civilizati si asa Il percepem si pe Dumnezeul nostru.

El este Tatal nostru, asa cum se prezinta pe Sine in Cuvantul Sau, iar tatii, nu-i asa, doresc ce este mai bun pentru copiii lor—nu haine uzate cumparate la mana a doua de pe strada, sau adaposturi care se darama la prima rapaiala de ploaie. El este Mantuitorul nostru, oferindu-ne pace si bunastare, si zdrobind in acelasi timp sub picioare lucrarile Diavolului, aici incluzandu-se si bolile si dezastrele. El promite viata din belsug (si Dumnezeu intotdeauna isi tine fagaduinta). El este eliberatorul nostru, ne elibereaza de sub robia pacatului si a efectelor acestuia. In ranile Lui suntem tamaduiti.

Iar a fi scapat de suferinta inseamna a fi fericit.

Am inceput sa gandesc in acest fel nu la multa vreme dupa accidentul in urma caruia am ramas paralizata, in 1967. Intinsa pe spate intr-un cadru Stryker, avand capul imobilizat, puteam privi doar in sus. O pozitie numai potrivita pentru a sta la discutii cu Dumnezeu. Incercam sa-mi imaginez ce gandea El. Daca Dumnezeu era Dumnezeu—eram convinsa ca este atotputernic si iubitor—trebuie sa fi fost la fel de dornic ca si mine sa ma scape de durere. Un Tata ceresc trebuie ca plangea pentru mine la fel de des precum o facea tata, cand statea langa patul meu, strangand cu putere cadrul de protectie. Eram unul dintre copiii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu putea face vreun lucru care sa-i produca rani copilului Sau. Oare nu a spus Isus, "Cine este tatal acela dintre voi, care, daca-i cere fiul sau paine, sa-i dea o piatra? Ori, daca-i cere un peste, sa-i dea un sarpe in loc de peste? Sau, daca cere un ou, sa-i dea o scorpie? Deci, daca voi... stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru cel din ceruri!" (Luca 11:11-13).

Un astfel de Dumnezeu merita sa fie urmat. Astfel ca, atunci cand am fost externata, prietenii mei m-au dus la Washington, D.C., ca sa pot fi prima din sirul ce se forma la usa ori de cate ori faimoasa vindecatoare prin credinta Kathryn Kuhlman venea in oras. Domnisoara Kuhlman a intrat pe scena imbracata in vesmantul ei alb, iar inima mea a inceput sa bata cu putere in timp ce ma rugam, Doamne, Biblia spune ca Tu vindeci toate bolile noastre. Imi doresc nespus sa ma ridici din scaunul acesta. Te rog, vrei s-o faci?

Si Dumnezeu mi-a raspuns: niciodata de la accident nu am mai pasit. Ultima oara cand am plecat, in acelasi scaun pe rotile, de la o cruciada tinuta de Kathryn Kuhlman, eram numarul cincisprezece dintr-un sir de treizeci de utilizatori de astfel de scaune, care asteptau in fata ascensorului ca sa coboare de pe platforma, fiecare incercand sa o ia inaintea celor ce se deplasau cu ajutorul carjelor. Imi amintesc ca am privit in jur la toti acei oameni dezamagiti si confuzi, gandindu-ma, Ceva nu e in regula aici. Oare acesta sa fie singurul mod de a aborda suferinta? Incercarea disperata de a o inlatura?

La intoarcerea acasa, cand m-am privit in oglinda, am vazut aceeasi expresie posaca. Eram la fel de dezorientata ca si cei ce asteptau langa ascensor. Stai putin, sa clarificam toata treaba asta: Dumnezeu este bun. Dumnezeu este dragoste. Este atotputernic. In plus, atunci cand a umblat pe pamant, a facut tot ce a putut ca sa indeparteze suferintele oamenilor pe care i-a intalnit, de la femeia cu scurgere de sange, pana la slujbasul sutasului. Atunci de ce nepotica mea de cinci ani, Kelly, are tumoare la creier? De ce cumnatul meu si-a parasit familia? De ce artrita tatalui meu nu raspunde la medicatie?

Bune intrebari.

Raspunsurile la ele insa par sa ne ocoleasca, ceea ce face Dumnezeu pare sa ne puna si mai mult in incurcatura, focul suferintei se inteteste. Simtim dogoarea dorintei de a avea ceea ce nu avem si de a nu avea ceea ce avem. Dumnezeu pare a fi de neabatut. Fericirea ne ocoleste. Suntem nemultumiti si tulburati.

Ma intreb cati dintre cei cu fetele triste care-si asteptau randul la ascensor, dupa cruciada de vindecare, mai cred in Dumnezeu? Acest lucru s-a intamplat cu aproape treizeci de ani in urma. Oare inca mai stau la rand? Inca mai spera? "O nadejde amanata imbolnaveste inima", iar o inima nu poate suporta asta la nesfarsit.

Daca Dumnezeu este un Dumnezeu ce agita speranta in fata noastra ca pe un morcov, doar pentru a-l ascunde mai apoi, nu este de mirare ca dorinta noastra dupa El—increderea in El—scade pe zi ce trece.

Noi suntem slabi, dar El e tare

Am putea invata o lectie de la acesti africani. Ar vrea ei sa poarte povara bonurilor de masa! O, ce si-ar dori o casa mare in care sa aspire! Un aspirator? Ar fi exact ce trebuie in bordeiul Amei. Vindecare? Cum nu s-ar bucura sa le creasca maini si picioare din cioturi! Suferinta lor este o groapa, un abis. Totusi, oricat ar fi de suferinzi si napastuiti, acesti oameni par a se increde in Dumnezeu cu o daruire totala.

Sa nu credeti ca-i ridic in slavi. Nu e vorba de o proslavire facuta din snobism a unei categorii de oameni pe a caror inimi medaliile au cea mai mare stralucire. Inainte de a-i plasa pe cei precum Ama si prietenii ei pe un piedestal, tineti minte ca ei se aseamana cu noi mai mult decat ne putem imagina. Si ei isi doresc ceea ce nu au.

Diferenta insa rezida in modul in care ei Il privesc pe Dumnezeu.

Intr-o seara torida, in care batea si un vant puternic, in timp ce ne pregateam sa urcam la bordul avionului pentru a parasi Ghana, m-am oprit pe pista pentru a schimba cateva vorbe cu o angajata africana a aeroportului. Cand i-am povestit despre acei oameni suferinzi dar plini de bucurie pe care-i intalnisem in mahalale, mi-a raspuns, "Trebuie sa ne incredem in Dumnezeu. Poporul nostru nu are nici o alta speranta". Apoi si-a netezit cu mana parul buclat si mi-a adresat o privire inteligenta, fara a clipi, zambind usor. Credea in ce spunea. Am intrebat-o cum de reusea sa zambeasca. A ridicat din umeri. "Si eu Il am pe Dumnezeu."

Afirmatia ei suna atat de simplu. Poate ca si este simplu, m-am gandit. Si ea are acelasi Dumnezeu ca si noi. Aceeasi Biblie. Iar cand este vorba de suferinta, are acelasi text pe care-l avem si noi. A doua Epistola catre corinteni, 12:9-10, spune clar: "Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramana in mine … Simt placere in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari, pentru Hristos; caci cand sunt slab, atunci sunt tare".

Greutatile ne tin legati de Dumnezeu. Este un adevar universal, pe care l-am invatat cu totii, cantand acel vechi cantecel de scoala duminicala: "Noi suntem slabi, dar El e tare".

Acest lucru l-am vazut in seara aceea in Africa. Prietenul nostru, pastorul, isi deschisese larg bratele, adresandu-ni-se cu un rambet radios, "Bine ati venit in tara noastra, unde Dumnezeul nostru este mai mare decat Dumnezeul vostru". Era adevarat: Dumnezeu pare intotdeauna mai mare pentru cei care au o mai mare nevoie de El. Iar suferinta este unealta pe care El o foloseste pentru a ne ajuta sa avem mai multa nevoie de El.

Sa-l cunosti pe Dumnezeu mai bine prin suferinta? O idee ciudata. Ma duc insa cu gandul la liceeanul acela care nu L-a luat niciodata pe Dumnezeu in serios pana in momentul cand a dat de necaz. Obtinerea unei burse sportive la Universitatea Big Ten ii captase intreaga energie, insa in anul doi de studentie la Michigan a fost doborat pe teren. Dupa doua interventii chirurgicale si trei sezoane fotbalistice in care a stat pe tusa, a inceput sa se gandeasca mai serios: Viata este scurta; care erau prioritatile sale? Astazi, acest om inca mai este implicat in sport (antreneaza echipa Tiny Tornadoes, dupa orele de munca), insa prioritatile sale sunt in ordinea corecta. Studiul biblic si rugaciunea isi au un loc bine definit in programul sau.

Mai aproape de Dumnezeu prin incercari? O alta curiozitate. Pe strada noastra locuieste un cuplu ce punea mare pret pe castig, pe lucrurile materiale. Anul trecut insa, cand el si-a pierdut slujba, au inceput sa se roage mai mult, sa se descurce cu mai putin si sa invete cateva lectii. Au descoperit ca familia inseamna mai mult decat posesiuni, ca scoala locala nu era o alegere chiar atat de rea pentru fiica lor pe care o dorisera la Princeton si ca Dumnezeu le-a purtat de grija in tot acel timp de redresare.

Sa descoperi mana lui Dumnezeu cand inima ti-e franta? Inca o ciudatenie. Avem aici povestea unui tanar de douazeci si sase de ani a carui logodnica i-a inapoiat inelul de logodna. Tanarul a pus inelul pe masuta de toaleta si l-a lasat acolo luni de zile, ca simbol al esecului suferit in viata de dragoste. A reusit sa-si invinga durerea implicandu-se in viata unui baietel cu probleme care traia pe acelasi palier al imobilului in care locuia si el, si care nu stiuse niciodata ce inseamna sa ai un tata. La sfarsit de saptamana il ducea la baza hipica, invatandu-l sa calareasca. Lucrul acesta l-a ajutat sa creasca. A invatat ca problemele lui erau neinsemnate. Doi ani mai tarziu, tanarul nostru intra intr-o librarie pentru a cumpara un cadou si vede o tanara blonda, cu un zambet cuceritor pe fata, rasfoind un calendar cu imagini de cai. Incep sa vorbeasca si descopera ca au mai multe in comun decat doar preferintele hipice. El a invitat-o sa calareasca impreuna la sfarsitul saptamanii, s-a alaturat grupului de persoane necasatorite al bisericii pe care ea o frecventa si, nu dupa multa vreme, a primit un mare "da" ca raspuns la propunerea pe care i-a facut-o in timp ce se leganau pe balansoarul din fata casei ei. Astazi il trec fiorii cand se gandeste ca s-ar fi putut sa n-o intalneasca niciodata.

Cand suntem slabi, Dumnezeu este tare? Cu siguranta, credem asta.

Atunci de ce ne agitam cand trecem printr-o criza? De ce plangem si intrebam de ce? In intrebarile pe care ni le punem, de felul "Voi mai fi vreodata fericit?" sau "Cum lucreaza aceste lucruri spre binele meu?", exista un indiciu. Intrebarile in sine sunt tehnice si centrate pe propria persoana. Uneori reusim sa identificam motivele pentru care suferim—ca acel jucator de fotbal din Michigan, care a ajuns sa-si puna prioritatile in ordine, sau ca acel cuplu materialist ce a invatat sa traiasca cu mai putin, sau ca acel tanar a carui durere l-a condus la domnisoara Perfectiune—insa acestea pot fi centrate tot pe propria persoana:

"Suferinta m-a ajutat sa ma pun pe picioare din punct de vedere spiritual."

"Acum vad cum aceasta incercare a contribuit la formarea caracterului meu si la imbunatatirea vietii mele de rugaciune."

"Ganditi-va ce as fi pierdut daca n-as fi trecut prin perioada aceasta de suferinta."

"Aceasta incercare mi-a intarit casnicia."

Observati ca in fiecare caz este vorba despre mine.

Si Dumnezeu observa asta.

A suferi dincolo de limite

Valuri-valuri, florile de camp se leagana incoace si incolo, la doar cativa pasi de locul unde stam asezati. Ramurile pinilor tremura usor in adierea vantului care-mi ravaseste parul, iar duhul meu pare a capata aripi. Oare a mai existat vreodata atata soare in gradina din spatele casei? Stau alaturi de John McAllister, amandoi asezati rigid in scaune pe rotile. Cu gatul infasurat intr-un fular gros de lana, John priveste cu un aer absent muntii ce se profileaza in zare. Seamana cu o statuie a unui personaj nobil—sau poate a unui erudit meditand in gradina casei sale.

"Trebuie sa vin aici mai des", spun eu. "Imi place aceasta priveliste, aceasta zi. Apreciez prietenia ta."

"Ha, ha", rade el zgomotos, parca punand deoparte complimentul ca pe un dar de care doreste sa se bucure mai tarziu. Compar situatiile noastre. Cu aproape trei decenii in urma, paralizia a pus stapanire pe trupul meu. In cazul lui, trupul ii este stors de o boala degenerativa a sistemului nervos. Un stejar de peste un metru si optzeci de centimetri inaltime sta incovoiat si uscat chiar in fata mea.

O prietena asistenta se apropie cu o seringa si cu un saculet de plastic continand un lichid cremos. Ne continuam discutia in timp ce ea desface nasturii de jos ai camasii lui John. Pielea alba a abdomenului iese la iveala, impreuna cu un bandaj si un tub permanent pentru alimentare. Prin acel tub asistenta introduce pranzul. John nu pare a fi stanjenit, insa eu incerc sa depasesc momentul: "E cam greu sa-ti dai seama cand sa te rogi pentru masa atunci cand esti hranit printr-un tub!"

El da din cap in semn de aprobare. Ma duc cu gandul la zilele mai bune, cand John era mai mobil, capabil sa se ofere voluntar la sanatoriul in care fusese internat, intotdeauna cautand modalitati de a ramane activ, de a sluji, de a face ceva. Asistenta retrage acul seringii si ii sterge abdomenul, cum ar sterge gura cuiva cu servetelul. Ma bucur ca este o femeie ordonata. John tanjeste dupa curatenie. Dusurile sunt pentru el singurul lucru normal de care mai are parte. Orice altceva este de domeniul trecutului.

Au trecut lunile. Aerul este mai rece, zilele mai scurte. Scaunul pe rotile al lui John sta nefolosit intr-un colt. Este prea slabit ca sa stea mai multa vreme in el. Patul i-a fost asezat in mijlocul sufrageriei. Aici sta John. Noptile nu-i mai sunt prietenoase. Amurgul arunca pe peretii camerei umbre dezordonate, deformate. Gravitatea ii este dusman, pe masura ce greutatea aerului il apasa pe piept. Pana si a respira a devenit o sarcina obositoare. Iar a vorbi ii este imposibil.

In seara asta trebuie sa cheme pe cineva in ajutor. In intunericul noptii, il descopera o furnica. Cercetasa cheama dupa ea si altele, iar tovarasele ei nu intarzie sa apara. La inceput cu sutele, apoi cu miile. O legiune tacuta isi croieste drum pe hornul semineului, inainteaza pe dusumea, urca pe tubul urinar tot mai sus si ajung in pat. Se raspandesc prin dealurile si vaile facute de patura lui John, infasurandu-l si pe deasupra si pe dedesubt. Este acoperit de o invazie neagra, miscatoare.

Eu ma aflam de partea cealalta a oceanului, in Anglia, cand am primit un fax la hotelul in care eram cazata, in care mi se relata intamplarea. Sotia si asistenta lui John l-au gasit dimineata devreme, plin de furnici in par, in gura, in ochi. Pielea ii era muscata si arsa. Roaga-te pentru el, imi scriau ele, niciodata nu l-am vazut atat de deprimat. Nu eram la hotel cand a sosit mesajul. Vorbeam la o conferinta, facandu-ma purtatorul de cuvant al persoanelor cu dizabilitati. Vorbeam despre mila si protectia lui Dumnezeu fata de cei slabi si vulnerabili.

Stateam langa pupitrul receptionerei si as fi vrut sa citesc inca o data mesajul, dar n-am putut. Mi se facuse rau de la stomac. John este crestin. Dumnezeul lui poate vedea in intuneric.

De ce, pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Doamne, unde esti? Aproape ca-mi venea sa urlu acele intrebari.

Daca l-ati cunoaste pe John, ati spune acelasi lucru. Nu vorbesc aici despre ligamente rupte pe terenul de fotbal. Nu este vorba de refuzarea cu politete a ajutorului financiar necesar urmarii cursurilor la Princeton. Nu este vorba nici de durerea pricinuita de returnarea unui inel de logodna. Aici e vorba de nebunie. E vorba de suferinta care-l frange pe om, care atenteaza la sanatatea psihica a acestuia. Este un chin pe care nu-l poti controla. Poate va ganditi, pe mine o suferinta ca aceasta nu m-ar atrage la Dumnezeu. M-ar indeparta de El.

Atunci trebuie sa presupunem ca o suferinta ca aceasta ajuta pe om sa-L cunoasca mai bine pe Dumnezeu? Ca scopul ei este de a-l apropia mai mult de Dumnezeu? Oare asa sa doreasca Dumnezeu sa realizeze ceva mai adanc si mai profund in vietile noastre?

Poate careva dintre dumneavoastra sa inteleaga acest lucru? Realmente, cine crede asta?

Inapoi la Biblie

Dezbracat pana la brau si aruncat de autoritati cu fata in jos, Pavel inchide ochii. O pereche de sandale tarsaiesc prin praf, inapoia lui. Aude cum se sting treptat strigatele multimii, aude chiar cum oamenii isi trag rasuflarea, aude suieratul biciului din piele si—jap!—ii simte muscatura. Soldatul isi gaseste ritmul si incepe cu zel bataia.

Flagelarea era un lucru tipic iudaic: treizeci si noua de lovituri cu un bici triplu. Treizeci si noua, nu patruzeci. Legea mozaica ingaduia aproape patruzeci, dar era mai bine sa nu se treaca peste niste limite.

La a treizecea lovitura, limba lui Pavel atinge nisipul. Inainte de sfarsitul lucrarii sale, va fi simtit gustul prafului de la intrarea a cinci astfel de sinagogi. Va fi facut cunostinta cu acele sesiuni de rani deschise aplicate de nuiaua Romei, va fi scapat pe muchie de cutit din comploturi criminale, va fi plutit, timp de o zi si o noapte, agatat de ramasitele corabiei naufragiate, va fi petrecut ani de zile in lanturi si va fi lasat aproape mort dupa ce a fost improscat cu pietre de multimea furioasa (2 Corinteni 11:24-27).

Ar fi putut evita toate acestea. Cateva cuvinte de tagaduire ar fi rezolvat problema, poate chiar o tacere discreta in momentele critice. Insa Pavel nu putea tine pentru el ceea ce stia. Dusmanii lui ajunsesera sa urasca nesfarsitele citate pe care le rostea in auzul urechilor lor, ca sa nu mai vorbim de intelectul lui formidabil. Nu-l puteau duce de nas pe Pavel. Acesta stia care era motivul profund al obiectiei lor. Ceea ce urau dusmanii sai era persoana nevazuta din spatele fiecarei dezbateri si discutii in care se implica—Acela, dupa spusele lui Ioan Botezatorul, caruia acesta nu era vrednic nici macar sa-i dezlege incaltamintea. Amintirea acestui om nevazut era ceea ce-l facea pe Pavel sa mearga inainte.

Bineinteles, ceea ce ii scotea pe toti din sarite era acea afirmatie despre "trei zile in mormant si apoi …" Cum mai rasesera grecii cand au auzit asa ceva! Un cadavru care da la o parte lespedea de pe mormant! Un cadavru rigid care hoinareste pe strazile cetatii? Ha! Insa ceea ce-i amuza pe greci, ii infuria la culme pe iudei. Cum indrazneste un simplu muritor sa afirme ca este pe picior de egalitate cu Atotputernicul! Un bastard, pretins invatator, dintr-o vagauna, care polua Sabatul cu asa-zisele Lui vindecari si invataturi infecte! A fost de doua ori un prost ca s-a lasat crucificat!

Insa Pavel Il vazuse pe acel Invatator. Dupa inmormantare. Cu mai mult de zece ani in urma. Acel Invatator i se aratase lui Pavel si convoiului cu care acesta calatorea pe drumul catre Damasc—imbracat intr-o slava orbitoare, vorbind despre cerul al treilea si despre frumusetea acestuia, dincolo de cuvinte. Incontestabil, inviat dintr-un mormant rece de piatra. Acest incident si numai acesta l-a convins pe Pavel ca Isus din Nazaret era, intr-adevar, indelung profetitul Fiu al lui Dumnezeu—venit sa dea piept cu moartea pentru pacatele lumii, ca mai apoi sa stapaneasca din nou viata si s-o ofere din belsug altora.

Cateva ore mai tarziu, acelasi Hristos inviat a vorbit cu un ton mai bland unui crestin din Damasc, spunandu-i sa caute si sa boteze pe Pavel. Mesajul se incheia cu un anunt: "El este un vas, pe care l-am ales, ca sa duca Numele Meu inaintea Neamurilor, inaintea imparatilor si inaintea fiilor lui Israel; si ii voi arata tot ce trebuie sa sufere pentru Numele Meu" (Fapte 9:15-16).

Cuvintele acelea s-au dovedit a fi adevarate. Pavel a fost destinat sa faca de cunoscut Numele lui Isus mai mult decat toti ceilalti apostoli la un loc. Pentru aceasta insa a suferit foarte mult.

Si cat de mult il admiram! Cat de des il citam! Tanjim sa traim cu aceeasi verticalitate, sa vorbim cu aceeasi indrazneala, sa luptam cu viciile noastre cu aceeasi darzenie. Tanjim sa reflectam inima si sufletul lui, total remodelate de puterea cu care Hristos a calcat in picioare moartea.

Unii dintre prietenii lui Pavel din zilele sale tanjeau dupa acelasi lucru. "Vrem sa fim ca tine, Pavel. Care este secretul tau? Cum il putem cunoaste pe Dumnezeu, asa cum il cunosti tu?" Apostolul li s-a confesat intr-o scrisoare, in care le-a spus ce anume alimenta remarcabila sa viata spirituala si care era lucrul dupa care tanjea el:

Sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui

si partasia suferintelor Lui

si sa ma fac asemenea cu moartea Lui …"

(Filipeni 3:10)

"Tot ceea ce vreau e sa-l cunosc pe Hristos", scria Pavel.

Da, spunem noi in momentele noastre bune; si noi vrem acelasi lucru. Viata este mai plina de bucurie atunci cand suntem in relatii bune cu Facatorul nostru.

"Tot ceea ce vreau este … sa cunosc puterea invierii Sale."

Absolut! Continua. Vrem sa ne ridicam deasupra circumstantelor, asa cum s-a ridicat si El din morti. Ne prinde bine o curatire sufleteasca. Stie Dumnezeu ca avem nevoie de ajutor pentru a lupta impotriva viciilor noastre. Cu totii vrem sa fim mai buni.

"Tot ce vreau este … sa fiu partas la suferintele Sale."

Uh, stai asa. Poate ca aici apostolul se supraestimeaza putin. Nu vrem cu adevarat sa fim partasi la suferinte, fie ele ale lui Hristos sau ale altcuiva. Daca ne gandim mai bine insa, suntem de acord ca momentele dificile, in doze moderate, pot fi un bun tonic pentru suflet. Suferinta, fara indoiala, este o parte importanta a trairii noastre crestine, o parte despre care fiecare dintre noi ar trebui sa cunoasca mai multe. Dar, totusi, sa nu exageram.

"Tot ce vreau este … sa ma fac asemenea cu moartea Lui."

Poftim? Sa devenim ca Hristos in moartea Lui? intrebam noi. Cum ar fi martirajul prin crucificare? Ca intr-o moarte vie in care ne "purtam crucea", iar Dumnezeu ne ia, incetul cu incetul, tot ce avem mai drag? Sa ma fac asemenea mortii lui Hristos, sau altfel spus, sa accept lucruri pe care nu le doresc, in timp ce pe acelea pe care mi le doresc sa nu le am? Sa accept ca Dumnezeu-care-spune-ca-ma-iubeste sa-mi bage pe gat suferinta? Uh!

Stai putin, spui. Daca apostolul Pavel este modelul nostru, daca Dumnezeu arata spre el si ne spune ca si noi putem face la fel, Pavel—sau Dumnezeul pe care-l reprezinta—are macar o idee despre durerea prin care a trebuit sa trec?

A fost el parasit de partenerul de viata, lasandu-l cu un munte de facturi neachitate? S-a nascut el cumva cu vreo diformitate a fetei, care sa fi atras ironiile si privirile celorlalti? A ars el de dor dupa placerile mici, senzuale, pe care eu nu le voi cunoaste niciodata? Oare a stat Dumnezeu intr-o inchisoare iraniana, cu ochii legati si coplesit de frica? A murit de frig in ianuarie undeva pe strazile New York-ului? A trait cu amintirea unor parinti care l-au abuzat, care au comis incest sau viol? A privit la oameni care-i erau dragi—copii, pentru numele lui Dumnezeu—cutremurati de chinuri in trup si suflet? Hei, trezeste-te!

Cine este acest Dumnezeu pe care am crezut ca-l cunosc?

Cine este acest Dumnezeu care ne pune sa ne taram pe cioburi de sticla doar de dragul de a fi in compania Sa?