Casa iubirii - povestiri crestine

„Aurelia Wilde este victima încercărilor disperate ale mamei sale de a o înălţa pe un piedestal de neegalat, dar gloria ei este doar de suprafaţă. Spiritul ei nemulţumitor, obiceiul ei de a se plânge mereu se evidenţiază într-un contrast izbitor cu caracterul nobil al servitoarei Doris, care este convinsă că în ciuda necazurilor din viaţa aceasta, va locui într-o zi în Casa Iubirii. Talentele ei şi buna dispoziţie o fac să fie iubită şi apreciată chiar de mulţi oameni distinşi şi educaţi, dar mama Aureliei este plină de gelozie şi invidie. Şi se va răzbuna…

        Poate că un subtitlu potrivit al acestei cărţi ar fi „Psalmul 23 trăit de micuţa Doris”… Fiecare bucurie, la fel ca fiecare neîmplinire a personajului o ducea cu gândul la promisiunile acestui psalm minunat. Îi încurajez pe copii, pe toţi cei care se simt copii, indiferent de vârstă, să-şi facă timp să se lase captivaţi de Casa Iubirii. Sunt sigură că veţi iubi mult această carte, la finele căreia veţi cânta, cu zâmbetul pe buze, „Domnul este Păstorul meu, eu lipsă n-am să duc…”

„Împăratul iubirii este Păstorul meu, Şi bunătatea Lui nu dă greş niciodată; Nu voi duce lipsă de nimic dacă sunt a Lui Şi El e al meu pe veci. Mi-a condus sufletul părăsit Acolo unde curge apa dătătoare de viaţă Şi, unde cresc păşunile cele mai verzi, M-a hrănit cu hrană cerească. Şi aşa în toate zilele, Bunătatea Ta nu m-a dezamăgit; Bunule Păstor, lasă-mă să Te slăvesc În casa Ta de-a pururi.”

Sus, pe deal

       „Hai, porneşte! strigă Silas Webb, vizitiul, plesnind din hăţurile murdare şi pocnind din biciul uzat, dar fără nici un efect. Nu cred că mai trebuie să precizăm că animalul nu îi răspunse deloc. El se opri doar să-şi tragă sufletul, aşa cum făcea în fiecare zi de cincisprezece ani încoace, la poarta văduvei Elkin şi, ca de obicei, îşi întoarse capul ca să-i arunce o privire piezişă stăpânului. Dintotdeauna Silas a interpretat această privire a calului său ca pe o aluzie că ar trebui să coboare şi să-i ia locul la căruţă. – Hai, porneşte! strigă el din nou, fluturând iar biciul moale. Dar Pepper Webb nu se temea nici de vocea lui, nici de bici. Prima aparţinea unui om bun, care nu se zgârcea niciodată în ce priveşte porţia necesară de ovăz, iar al doilea era un ajutor de nepreţuit contra muştelor pentru coada lui scurtă şi rară. Pepper era un cal bătrân, alb, acoperit cu pete maronii-roşcate, care te făceau să gândeşti că a fost lăsat în ploaie până a început să ruginească. Deţinea un rol foarte important în traficul de marfă şi de pasageri dintre Kent şi Waverley Ridge şi avea şi el ideile lui. De la oraşul agitat de pe marginea râului, Kent, cu hornurile înalte ale fabricilor lui, cu străzile obişnuite şi cu mirosurile acelea amestecate de fum şi de ulei de maşină, drumul cotea în urcuş până la Corners, unde se întâlnea cu altul, care făcea legătura între fermele din nord şi cele din sud. Continua apoi să urce încă vreo doi kilometri, până ajungea la cei doi bolovani uriaşi, care formau poarta naturală a vechiului sat aristocratic Waverley Ridge. La Corners, se formase de-a lungul anilor o aşezare împrăştiată şi modestă, în jurul triunghiului de iarbă plină de cioturi, împrejmuit de un gard de sârmă ruginită, sprijinit pe stâlpi văruiţi şi care era cunoscut drept Spaţiul Verde. Aici se aflau doi ulmi, unul dintre ei lovit de fulger şi scoţând în afară un braţ ars, cioturos şi fără frunze pe care nimeni nu a avut inspiraţia să-l îndepărteze. Aici se găsea şi cişmeaua satului, a cărei laturi din lemn serveau drept buletin de informaţii şi erau acoperite, asemenea unei haine multicolore care flutura în vânt, cu anunţuri privind întrunirile satului care s-au ţinut demult, unelte de agricultură „de vânzare” sau demult vândute, căutarea de ajutoare la fermă şi cererea necruţătoare a colectorului de taxe. Unul dintre copacii bătrâni îl sfătuia pe călător să-l viziteze pe Ketcham Bros., în Kent, pentru cele mai bune încălţări. Celălalt declara în tonuri strigătoare de vopsea albastră pe o placă galbenă că cele mai bune şi mai ieftine încălţări se găsesc la Magazinul lui Owen Oll-Rite, în acelaşi oraş. Alături stătea vechiul stâlp indicator, cu braţul lui ţeapăn şi cu degetele negre, pe care numele şi numerele erau şterse de timp şi de ploaie. Iar pe piatra mare de la picioarele lui era desenat următorul avertisment, care îţi îngheţa sângele în vine când îl citeai: „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu!” Aceasta nu era decât o subtilă sugestie teologică că toate drumurile duc spre o întâlnire finală cu Cel Nevăzut şi sperăm că acea afirmaţie îi încuraja pe ţăranii care treceau pe aici să pună cele mai bune mere la fundul butoiului, iar pe cele mai rele deasupra…”

Format: 20,5 x 13,5 cm

Număr de pagini: 240