Flaşneta cea veche
„O, ţara mea, frumoasă eşti”, se auzeau notele discordante ale unei flaşnete în podul unui han sinistru de pe o stradă întunecată. Cuvintele, fără îndoială, nu se potriveau cu locuinţa aceea mohorâtă, şi oricum, din cei ce locuiau acolo, prea puţini se gândeau la ele. Era un loc jalnic şi dezgustător, unde chiriaşii din sala mare de jos se întorceau de pe o parte pe alta în paturile lor – care în cea mai mare parte erau nişte bănci de lemn – şi oftau, gândindu-se cât de departe erau de casă. Dar flaşneta îşi continua cântecul, deşi ceasul era târziu, lumânarea se stinsese şi focul din sobă se stingea şi el. dacă te-ai fi urcat pe scările strâmbe şi putrede, ai fi văzut un bătrân singuratic şezând în pod şi zâmbind la flaşneta lui, învârtindu-i manivela cu măna tremurândă. Bătrânul Treffy îşi iubea mult flaşneta – era singura mângâiere a vieţii sale. Era un bărbat sărac şi nenorocit, fără nici un prieten pe lume. Toţi cei pe care el îi iubise cândva muriseră şi nu avea pe nimeni ca să-i vorbească sau să-i spună necazurile lui, aşa că îşi aduna tot ce mai rămăsese bun în inima lui, toate fărâmele de iubire, aşa ofilite şi vestejite cum erau, şi le dădea pe toate flaşnetei sale, care împlinise şi ea aproape tot atâtea primăveri ca şi el. era foarte veche şi timpul îşi punea amprenta pe ea…
