Fata din castel - povestiri crestine

COPILĂRIA ROZEI 

În vremurile de demult, pe culmile stâncoase ale unui munte din sudul Swabiei, o regiune renumită pentru văile ei înflorite, pentru lanţurile ei muntoase şi pentru gheţarii semeţi, care, chiar pe timp de vară îşi ridicau vârfurile sclipitoare spre nori, se înălţa castelul Linden, care uimea privirile tuturor celor ce îl vedeau. Chiar după secole întregi, turnurile sale dărâmate şi pereţii acoperiţi de muşchi atrag atenţia călătorilor, care îşi aduc aminte de trecutul său glorios. Aici îşi avea reşedinţa, demult, Edelbert, un cavaler curajos, de viţă nobilă, dar care sub armura lui avea o inimă bună şi deschisă pentru cei din jur. Ducele Swabiei i-a arătat de multe ori preţuirea lui; chiar împăratul îl privea cu simpatie. Soţia lui, Matilda, a câştigat şi ea respectul tuturor datorită inteligenţei, evlaviei, vieţii ei sfinte şi milei faţă de săraci. Pentru că activitatea sa era de aşa natură, Edelbert petrecea puţin timp cu familia; el trebuia să îl însoţească pe duce în campaniile sale împotriva hoardelor de jefuitori care tulburau pacea de pe domeniile sale. Când soţul ei nu era acasă, Matilda se bucura alături de singurul copil pe care îl aveau, o fetiţă care promitea mult părinţilor, cu numele Roza. Grija ei cea mai mare era să o crească bine, punându-i în inimă şi în gând ceea ce era necesar pentru aceasta. Modul simplu şi natural prin care o instruia pe micuţă era plăcut şi interesant. Era o pasiune pentru ea să facă toată această muncă pentru că viaţa spirituală era prioritatea ei. Prima ei dorinţă a fost să îi descrie caracterul şi bunătatea lui Dumnezeu, apoi să trezească şi să dezvolte în inima ei o dragoste sinceră pentru Tatăl ceresc.

Fiind o iubitoare a tot ceea ce a creat Dumnezeu pe pământ, ea se folosea de faptul acesta pentru a îndrepta discuţiile ei de la natură, la Dumnezeu. De la geamurile salonului avea o privelişte minunată; de multe ori îşi lua ceea ce avea de cusut şi, plină de reverenţă faţă de Creatorul tuturor lucrurilor, admira gheţarii maiestuoşi care străluceau în soare, dealurile cu viţă de vie, văile înflorite şi pârâurile şerpuitoare. Prin toate acestea ea încerca să îndrepte privirile fiicei ei spre înțelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Într-o dimineaţă frumoasă de vară a trezit-o pe Roza devreme şi i-a spus: – Roza, scumpa mea, hai să vezi cât de minunat este un răsărit de soare! Doar uită-te la acei nori aurii şi la munţii de argint, unde se află biserica din sat, care se înalţă printre teii maiestuoşi! Gospodarii, după ce s-au odihnit, se grăbesc acum să meargă la muncă. Acolo, ciobanul îşi mână oile spre dealurile cu iarbă mare, pe care cosaşii o culcă la pământ, răspândind un miros plăcut; acolo, câmpurile de grâu se unduiesc în bătaia vântului, gata pentru seceriş. Peste tot se vede înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Ce măreţ, ce neînţeles de noi oamenii şi ce bun este El! Se uită cu atâta milă şi bunăvoinţă la toate creaturile Sale! El îngrijeşte de nevoile celor sărmani care trăiesc în colibe acoperite de paie, dar şi de ale noastre, cei care locuim în castel. A creat acest pământ şi l-a făcut locuinţa omului. El dă sămânţă semănătorului; El ne dă pâinea cea de toate zilele şi El s-a îngrijit şi de mântuirea sufletului nostru, pentru ca după ce părăsim lumea aceasta să fim împreună, în cer…