Format: 20,5 x 13,5 cm

Nr. pagini: 244

Această carte continuă povestea celor doi frați, Juan și Carlos, care descoperă credința adevărată și se luptă din răsputeri să-i rămână fideli în ciuda greutăților.

Frații spanioli este o relatare istorică ce evidențiază suferința îndurată de creștini în timpul inchiziției spaniole.

Convingerea și curajul demonstrat de credincioșii din secolul al XVI-lea îți vor dovedi cât de mare este puterea iubirii Mântuitorului nostru și a Cuvântului Său.

Capitolul XXVII

PĂZITORUL FRATELUI MEU

„Pentru că ea îl iubea, el pășea cu grijă,

Purtând în mâini un lucru atât de prețios.”

George Eliot

Cam după o săptămână de la arestarea lui Carlos, Don Juan Alvarez descălecă la poarta conacului unchiului său. Strigătul lui îl aduse curând pe portar, „un creștin pur, de modă veche”, care își petrecuse aproape toată viața în slujba familiei.

– Domnul să te binecuvânteze, părinte! spuse Juan. Fratele meu este acasă?

– Nu, domnul meu, spuse bătrânul ezitând; părea confuz.

– Atunci unde îl pot găsi? strigă Juan; vorbește odată, dacă știi.

– Dacă îmi permite Domnia Voastră, nu știu nimic. Sfinții să se îndure de noi! Bărbatul tremura din cap până-n tălpi.

Juan îl împinse la o parte, aproape dărâmându-l în graba sa, şi se năpusti fără suflare în camera privată a unchiului său aflată în partea stângă a curții interioare.

Don Manuel era acolo; stătea la masă, uitându-se peste câteva hârtii.

– Unde este fratele meu? întrebă Juan aspru şi brusc, examinându-i chipul cu ochii săi aprigi, întunecați.

– Sfinții să ne apere! strigă Don Manuel, aproape speriat şi scos din starea lui obișnuită de calm. Ce nebunie te aduce aici?

– Unde este fratele meu? repetă Juan pe același ton, fără să se miște.

– Stai calm, nepoate Juan, fii rezonabil. Nu-mi face probleme, că va fi mai rău pentru noi toți. Am făcut tot ce ne-a stat în putință…

– Pentru Numele lui Dumnezeu, puteți să mă lămuriți?

– Ai răbdare. Voiam să spun că am făcut tot ce ne-a stat în putință; şi mai mult chiar. Vina a fost a lui, dacă a fost suspectat şi luat…

– Luat?! Înseamnă că am venit prea târziu… Scufundându-se în cel mai apropiat fotoliu, își acoperi chipul cu ambele mâini şi gemu.

Don Manuel Alvarez nu învățase niciodată reverența față de o durere adâncă. Grăbindu-se, în loc să lase loc întristării, el se gândi că era mai bine să ofere consolare.

– Hai, nepoate Juan, spuse el, știi prea bine că apa ce trece nu se mai întoarce şi că nu are rost să arunci funia după găleată. Niciun om nu poate schimba ce s-a petrecut deja. Tot ce putem face pe viitor este să evităm înrăutățirea situației.

– Când s-au petrecut toate acestea? întrebă Juan, fără să privească în sus.

– Acum o săptămână.

– Șapte zile şi șapte nopți!

– Cam așa ceva. Dar tu, cauți necazul cu lumânarea? Erai în siguranță şi bine la Nuera, de ce ai venit aici?

– Am venit să îl salvez.

– Nu am mai auzit așa prostie! Dacă ai avut de-a face cu asemenea treburi – ceea ce este foarte probabil, fiind mereu cu el (deși, să mă păzească sfinții să bănuiesc un soldat onorabil ca tine de o asemenea imprudență) – nu știi că ei vor stoarce adevărul din el cu ușurință şi viața ta nu va valora nimic?

Juan sări în picioare şi aruncă o privire plină de dispreț şi sfidare unchiului său.

– Oricine îndrăznește să sugereze o asemenea ofensă, strigă el, pe onoarea mea, va regreta, chiar şi de ar fi de zece ori unchiul meu. Don Carlos Alvarez nu a trădat şi nu va trăda încrederea nimănui, orice i-ar face nenorociții aceia. Eu îl cunosc: fie va muri, fie îl vor înnebuni.

Vocea lui Juan se frânse. Tăcu, umplut de groază, trecându-i prin fața ochilor viziunea aceea înspăimântătoare.

Don Manuel fu descurajat de vehemența nepotului.

– Tu îți cunoști cel mai bine limitele, spuse el. Dar lasă-mă să îți spun, Don Juan, că ești un musafir cam periculos de cazat având în vedere circumstanțele. Să am de două ori ofițerii Înaltului Oficiu în casa mea va fi de ajuns să mă coste toate posesiunile mele, ca să nu menționez dezonoarea pe care ei o aduc.

– Nu vei pierde nici măcar un ban din cauza mea sau celor ai mei, replică Juan cu mândrie.

– Nu intenționez, totuși, să îți refuz cazarea, spuse Don Manuel ușurat, totuși încurcat şi poate puțin mustrat de conștiință.

– Dar intenționez să refuz ospitalitatea dumneavoastră, domnule. Am doar două favoruri să vă cer, continuă el: primul, să îmi permiteți să mă întâlnesc cu logodnica mea, iar al doilea, să îmi permiteți – vocea se frânse şi, într-un final, Juan se opri. Cu mare efort reluă – să îmi permiteți să examinez camera fratelui meu şi a obiectelor pe care le-a lăsat acolo.

– Acum vorbești mai rațional, spuse unchiul său, confundând mândria indignată cu calmul real. Cât despre obiectele fratelui tău, nu te mai deranja, pentru că ofițerii au pus sigiliul peste ele în noaptea arestării sale şi le-au luat cu ei atunci. Cât despre cealaltă problemă, ce crede domnișoara Beatriz despre o asemenea legătură, după infamia în care ramura familiei tale este implicată, nu știu ce să spun.