Iubirea care ne urnește - Povățuiri duhovnicești

Categorie: Carti ortodoxe

Cuvânt la cuvintele ce vor urma

De foarte multă vreme am primit de la Dumnezeu un dar pentru care trebuie, mereu şi mereu, să-I mulţumesc: răbdarea ascultătorilor mei. Şi această carte, alcătuită din conferinţele ţinute la Braşov, oraşul faţă de care spiritual şi misionar am mari datorii neplătite pentru copilăria şi adolescenţa minunată pe care mi le-au îngăduit, dinaintea tinerilor şi mai puţin tinerilor mei prieteni în Hristos, este o carte crescută din răbdarea lor. Obosit de zgomotul din jur, rănit nu de puţine ori de neputinţa de a oferi răspunsurile de care prietenii au  nevoie, atins de scenarita multora dintre criticii mei, răbdătorii mei umplu sala, mă obligă discret cu dragostea lor la dragostea rostirii mele. Şi adevărul acesta este. Mă bucură enorm prezenţa lor, răspunsul lor de a fi împreună.

Sunt concentrate în paginile cărţii pe care vă invit să o răsfoiţi măcar, trei conferinţe a căror oralitate m-am străduit să o atenuez pentru a nu mai supăra pe nimeni. Am remarcat că aceste cărţi, pe care mulţi dintre colegii mei le încadrează la maculatură, bucură pe acei care nu acceptă îngrădirea teologiei doar la preocupări academice. Multe din întrebările puse din sală, unele fără nicio legătură cu subiectul tratat, arată că, dincolo de emisia unei teologii subţiate de permanenta prelucrare a teologiei pre-existente, ca text şi pretext pastoral, poporul are nevoie de mângâiere, în sensul apostolic al propovăduirii. Că Dumnezeul cel Viu ne obligă să descoperim acele pârghii ale propovăduirii catehumenale, de alfabetizare asupra unor teme importante, în primul rând, pentru popor. Care de foarte multe ori nu conţin preocupările teologiei metodice, academice, scolastice. Devine tot mai greu să parcurgi centrele universitare ale ţării, să comunici cu pruncii academici ai marilor oraşe, dacă nu le înţelegi foamea după dragostea smerită, fără  ifose, după disponibilitatea de a sta cu ei, de a răspunde la of-urile lor, unele puerile, poate, dar arzătoare pentru mântuirea lor. Oamenii viitorului Bisericii şi Neamului sunt fragili şi dornici de bucurii duhovniceşti, care să le şteargă din grimasa de greaţă pe care cursurile false ori falsa vocaţie profesorală a multora dintre cei care le vorbesc trei, patru ani, care-i examinează la examene fără nicio finalitate în meseria lor viitoare, le-o aduce pe chipul adolescenţei lor studioase. Personal cred, ca preot şi universitar, că facem extrem de puţin pentru valorificarea tinereţii lor în Biserică, în viaţa universitară vocaţională. Uneori pare că ne e frică de ei şi de judecata lor. Uneori mi-e teamă că-i judec prea aspru, laolaltă  cu toţi ceilalţi.

De cele mai multe ori am conştiinţa unui zâmbet larg. M-am descoperit prea teatral, ori bufon, ca să citez din mai marii teologiei blogg-iste (noua formă a delaţiunii anonime!). Şi cred sincer că va veni o vreme când va trebui să mă maturizez, pentru a evita hohotele de râs care, de foarte multe ori, le stârnesc în sălile de conferinţe. Dar voi mai fi eu, voi mai simţi aceeaşi împlinire duhovnicească şi pedagogică? Sau mă voi aşeza pe piedestalul pe care l-am recuzat din plin, al suficienţei, al mediocrizării mesajului de dragul unei politici pastorale scorţoase şi fără rezonanţă în cutia toracică a tinerilor mei confraţi, alergători de cursă lungă pe cărările mântuirii? Mi-e teamă că prea adesea sufocăm vivacitatea vestirii în emfaze ieftine, acreditate drept duhovniceşti. De aceea îmi prinde teribil de bine răbdarea prietenilor mei tineri, ascultătorilor mei. Zâmbetul larg pe care încerc să-l transmit ţine de dorinţa mea simplă şi firească de a-i ţine aproape de Taina Bisericii şi Ortodoxiei pe seama libertăţii, darul cel mai de preţ al tinereţii.

Dinaintea valului de sinucideri şi alcoolizări, de prostituţie datorate liberalizării moralei din căminele studenţeşti, dinaintea liberalizării moralei drogului şi falsificării sistemului de valori din notarea muncii intelectuale a studentului, răspunsul Bisericii nu poate fi aglutinarea unor datorii în plus, inconsecvente şi incongruente, ci limpezirea unei mărturii vii, maleabilă în formele sale exterioare, tocmai pentru a nu fragmenta în interiorul şi aşa fragil şi rănit al tânărului. Dacă Hristos Domnul devine doar un stereotip lipsit de chemarea la viaţă veşnică, dacă a fi membru ASCOR înseamnă doar a te sectariza de colegii tăi, care nu-L cunosc, dar caută înfometaţi pe Dumnezeu, dacă morala creştină crezi că nu izvorăşte decât dintr-o experienţă izolată, dacă eşti convins că a mărturisi pe Hristos înseamnă a insulariza prezenţa Lui, fără a fi convins de universalitatea mesajului Său, sunt sigur că te voi dezamăgi.

Căutând să limpezească aspecte ale vieţii în Hristos, cu specială privire la creşterea duhovnicească  a călugărului,  Sfântul Nil Sorski consemna: „Am scris ca să-mi aduc mie însumi aminte, totuşi, nu ca un plinitor cu lucrul: eu, nepăsătorul şi leneşul, niciodată nu am făcut un lucru bun, ci deşert am fost atât duhovniceşte, cât şi trupeşte, neavând vreo virtute, şi am fost ca un rob cumpărat al patimilor ce nu se cad, în toate fiind lor supus…”[1].  Cum aş putea crede despre mine mai mult?

Am consemnat dar aceste conferinţe din dorinţa de a nu uita de răbdarea ascultătorilor mei dragi. Din dorinţa de a fi mereu alături de ei. Cu tot dragul unei iubiri care ne uneşte şi ne urneşte din indiferenţa din jur. Şi din cea de jur-împrejur.

Pr. Constantin Necula