Întrebarea „De ce e omul religios?”, poate primi un răspuns din ambele perspective. Filosoful va căuta probabil fundamentarea logică a încuviinţării care duce la practicarea religiei; psihologul ar putea investiga sentimentul de respect profund ce se naşte în prezenţa misterului. [...] Răspunsurile sunt determinate de modul în care este pusă întrebarea. [...]
Dacă nu există dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, întrebarea psihologică ce se naşte e: de ce mintea religioasă trece dincolo de semnele confuze ale lumii? O filosofie a religiei ar trebui în principiu să recu-noască faptul că acceptarea, care e credinţa, poate fi, de fapt, fundamentată raţional. O filosofie a religiei nu ar trebui, cel puţin nu imediat, să excludă o posibilă fun-damentare raţională a religiei. Dacă nu e deschisă către o astfel de posibilitate, atunci nu poate trata religia cu seriozitate şi trebuie să-l privească pe credincios ca pe o persoană care a eşuat în a-şi folosi suficient inteligenţa ori discernământul în îndeplinirea angajamentelor sale.
