Mereu in grija Lui - povestea a doi frati - Povestiri crestine

Când ochii noştri s-au întâlnit 

Ajunsesem acasă în vacanţa anuală a colegiului. Pe cei dragi ai mei i-am regăsit schimbaţi, parcă mai tăcuţi. Sora mea mai mică, Annie, crescuse mult de când o văzusem ultima oară, iar tata părea mai slab, mai palid, cu tâmplele lui acoperite de şuviţe groase şi cernite. Casa era însă la fel cum o lăsasem; aceleaşi odăi grave şi înalte cu draperii impunătoare şi mobilier antic, acelaşi aer de pustiu de singurătate care plutea peste tot. Cu nostalgia trecutelor clipe am împins poarta care dădea spre grădină şi am păşit încet de-a lungul vechilor poteci mărginite de răsaduri curate şi îngrijite de mâna harnică a părintelui meu. Păsările ciripeau prin frunzişul des al stejarilor, inundând livada cu o năvală de viaţă. Am trecut îngândurată pe lângă viţele de vie proaspăt altoite, pe lângă florile gata să înflorească. Toate erau neschimbate, totuşi privindu-le, am înţeles că şi ele resimţeau adânc lipsa atingerii fermecate a unei mame şi întâmpinarea ei plină de dragoste. Trecând pe sub coroanele înverzite ale copacilor am început să retrăiesc împreună cu Annie amintirile încântătoare ale unor timpuri de demult. Nu părea să fi trecut mult timp de când eram copii, cel puţin în ceea ce-o privea pe Annie. Chiar şi acum, îmi aminteam atât de limpede mândria pe care o simţeam când o conduceam de-a lungul cărărilor pietruite. Şi în acele clipe nu mi-am dorit nimic mai mult decât zâmbetul unei mame şi miraculoasa ei mângâiere. Dar copilăria cu ceasurile ei de lumină, cu veselia râsetelor nevinovate era rămasă undeva în urma mea, pe când înainte mi se deschideau nemiloase porţile maturităţii. În tot acest timp, am aşteptat mult, am sperat şi mai mult ca să se întâmple ceva, dar acel „ceva” mi-a scăpat mereu, iar viaţa devenea tot mai dezolantă fără acel lucru. Cu Annie ţinându-se strâns de braţul meu, ne-am plimbat timp îndelung pe sub stejarii falnici, în timp ce stelele străluceau albe deasupra noastră, iar luna poleia cu lumina ei metalică iarba fragedă de sub urmele paşilor noştri. La un moment dat, Annie se opri să privească la steaua strălucitoare la care obişnuiam să privim odinioară, eu din mica mea cameră de colegiu, ea şi mama din scumpa şi-mbătrânita noastră casă. Luminile pâlpâiau blând în sala de oaspeţi; printre copaci, dincolo de fereastra zăbrelită întrezăream o siluetă înaltă şi aplecată, cu spatele puţin încovoiat, cu mâinile la spate, trecând prin faţa uşii. Ce era pierderea noastră pe lângă a lui? Inimile noastre erau proaspete şi pline de viaţă; viitorul urma poate să aducă consolare durerii noastre. Noi abia acum porneam la drum, pe când el era la capătul călătoriei sale. Cea pe care o avuse alături de-a lungul anilor îl părăsise, cea în care îşi investise dragostea tinereţii şi speranţele de mai târziu plecase; de-acum înainte trebuia să continue de unul singur. Nu mai plângeam pierderea noastră, ci a lui…