Oameni pe care i-am cunoscut

În scrierea unei cărți despre alții, despre oameni cu care te-ai întâlnit în viață, constați repede că ei ți-au lăsat nu doar moșteniri pozitive de gânduri, sentimente și relații, influențe benefice dezvoltării tale, ci și răni, uneori profunde care unele nici azi nu s-au vindecat. Intri, fără să vrei într-o dilemă morală. Ce vei face? Vei scrie despre toate lucrurile, sau vei alege doar pe cele pozitive? Dacă nu ai conturat de la bun început, scopul pentru care scrii despre acești oameni, poți cădea ușor în capcana de a scrie tot, „așa cum a fost”, cu bune și rele… despre fiecare viață. Gândindu-mă mult la aceste lucruri, am constatat că urma să scriu nu un șir de biografii, cu toate datele corecte, cu „analize pertinente și judecăți obiective” ale unor vieți. Urma să scriu despre influențele pozitive ale acestor oameni asupra mea și a dezvoltării persoanei mele.

La elucidarea dilemei mele, m-a ajutat foarte mult cartea lui Marcus Aurelius, împăratul roman, care a scris „o carte de căpătâi a civilizației europene”, cum spunea Andrei Pleșu. Cartea se numește: „Gânduri despre sine însuși”. Împăratul roman își începe lucrarea, cu un capitol inițial: Cartea I, cu o serie de lucruri pe care el consideră că le-a învățat de-a lungul vieții sale de la părinți, bunici, rude, cunoștințe, oameni ai vremii sale. Practic, împăratul roman dă o listă de lucruri pentru care este recunoscător acestor oameni care au contribuit, uneori fără știrea lor, la formarea persoanei sale, a caracterului și abilităților lui.