Parintii toxici - Vindecă-ţi rănile din copilărie şi reia controlul asupra vieţii tale

Eşti copilul unor părinţi toxici?

Când erai copil…

• Ţi-au spus părinţii tăi adeseori că eşti rău sau că nu eşti bun de nimic?
• Au folosit ei durerea fizică pentru a te disciplina?
• A trebuit să ai grijă de ei din cauza problemelor lor?
• Ţi-a fost adeseori teamă de părinţii tăi?
• Ţi-au făcut aceştia vreodată ceva ce a trebuit să nu spui la nimeni?

Acum că ai ajuns adult…

• Continuă să te trateze părinţii tăi ca şi cum ai fi un copil?
• Experimentezi reacţii emoţionale sau fizice intense după ce îţi peteci timpul cu ei?
• Te controlează ei prin ameninţări sau vinovăţie? Te manipulează ei cu ajutorul banilor?
• Simţi că orice ai face, nu este niciodată de ajuns pentru părinţii tăi?

În acest ghid absolut remarcabil de dezvoltare personală, dr. Susan Forward descrie o sumedenie de studii de caz din practica ei privată, citându-şi adeseori clienţii – copii deveniţi adulţi ai unor părinţi toxici – pentru a te ajuta să te eliberezi de tiparele frustrante ale relaţiei tale cu părinţii, descoperind o lume nouă a încrederii în sine, puterii interioare şi independenţei emoţionale. 

Cine sunt părinţii toxici?

Părinţii inadecvaţi: care se focalizează în permanenţă asupra propriilor lor probleme, transformându-şi copiii în nişte „mini-adulţi” care au grijă de ei.

Controlorii: care se folosesc de vinovăţie, manipulare şi chiar sprijin excesiv pentru a le dirija viaţa copiilor lor.

Alcoolicii: care sunt prinşi în capcana negării şi a stărilor lor emoţionale haotice, dependenţa lor nemailăsându-le suficient timp şi suficientă energie pentru nevoile copiilor lor.

Abuzatorii verbali: indiferent dacă sunt direct abuzivi sau doar sarcastici într-o manieră subtilă, aceştia îşi demoralizează copiii prin remarcile lor caustice, privându-i de încrederea lor în sine.

Abuzatorii fizici: incapabili să îşi controleze furia subconştientă profundă, aceştia dau adeseori vina pe copiii lor pentru propriul lor comportament imposibil de stăpânit.

Abuzatorii sexuali: indiferent dacă îşi abuzează direct copiii în plan sexual sau doar îi seduc subtil, aceştia sunt cei mai toxici dintre părinţi, care distrug însăşi esenţa copilăriei: inocenţa.

NU TU EŞTI VINOVAT PENTRU CEEA CE ŢI S-A ÎNTÂMPLAT CÂND ERAI COPIL. CEEA CE CONTEAZĂ ÎNSĂ ESTE CĂ POŢI FACE CEVA ACUM ÎN ACEASTĂ PRIVINŢĂ.

Introducere 1

Partea Întâi:

Părinţii toxici 13

Capitolul 1

Părinţii Divini: Mitul părinţilor perfecţi 15

Capitolul 2

„Faptul că nu ai vrut să mă răneşti nu înseamnă că nu m-a durut”

– Părinţii inadecvaţi 31

Capitolul 3

„De ce nu mă lasă să îmi trăiesc propria mea viaţă?”

– Controlorii 47

Capitolul 4

„Nimeni în această familie nu este alcoolic”

– Alcoolicii 69

Capitolul 5

Vânătăile nu se văd, dar există în interior

– Abuzatorii verbali 91

Capitolul 6

Uneori, vânătăile se văd inclusiv în exterior

– Abuzatorii fizici 111

Capitolul 7

Trădarea supremă

– Abuzatorii sexuali 131

Capitolul 8

De ce se comportă părinţii în acest fel?

– Sistemul familial 155

Partea a doua:

Preia din nou controlul asupra vieţii tale 169

Capitolul 9

Nu trebuie să ierţi 171

Capitolul 10

„Acum sunt adult. De ce nu mă simt însă astfel?”177

Capitolul 11

Începutul autodefinirii de sine 189

Capitolul 12

Cine este de fapt responsabil? 199

Capitolul 13

Confruntarea: Calea către independenţă 217

Capitolul 14

Vindecarea rănilor incestului 251

Capitolul 15

Ruperea cercului vicios 281

Epilog – Renunţarea la luptă 291

Partea a doua

Preia din nou controlul asupra vieţii tale

Folosirea celei de-a doua jumătăţi a acestei cărţi

În continuare vom trece de la analiza lucrurilor pe care ţi le-au făcut părinţii la ceea ce poţi face tu pentru a le reduce puterea de control asupra vieţii tale. Îţi voi prezenta în această parte a cărţii o serie de tehnici şi de strategii comportamentale care te vor ajuta să îţi schimbi tiparele care te autosabotează şi să devii persoana care doreşti să fii.

Scopul acestor strategii nu este de a înlocui munca alături de un psihoterapeut, în cadrul un grup de terapie sau al unui program în 12 paşi. Unii cititori vor putea aplica singuri aceste metode, dar dacă eşti supravieţuitorul unor abuzuri fizice sau sexuale, consider că ajutorul profesional este esenţial pentru tine.

Dacă te foloseşti de droguri sau de alcool pentru a-ţi amorţi sentimentele, este important să începi prin a lucra în vederea controlării acestui impuls înainte de a aplica tehnicile recomandate în această carte. Îţi va fi imposibil să îţi redobândeşti controlul asupra vieţii tale atât timp cât vei continua să te laşi controlat de dependenţa ta. Din acest motiv, eu insist întotdeauna ca pacienţii mei care fac abuz de substanţe să intre în programe precum Alcoolicii Anonimi sau Narcomanii Anonimi. Tehnicile recomandate în această carte nu trebuie puse în aplicare decât după minim şase luni de sobrietate, întrucât emoţiile sunt extrem de puternice în fazele de început ale procesului de recuperare şi există întotdeauna pericolul ca scoaterea la lumină şi explorarea experienţelor dureroase din copilărie să te zdruncine suficient de tare, determinându-te să revii la dependenţa ta.

Ar fi nerealist şi iresponsabil din partea mea să îţi dau asigurări că dacă vei urma calea indicată de mine, toate problemele tale vor dispărea peste noapte. Te pot asigura însă că dacă vei face această muncă, vei descoperi căi noi şi incitante de a relaţiona cu părinţii tăi şi cu ceilalţi oameni. Îţi vei putea defini mai clar identitatea de sine şi maniera în care doreşti să îţi trăieşti viaţa. În sfârşit, vei descoperi un nou simţ al încrederii în sine şi al preţuirii de sine.

Capitolul 9

Nu trebuie să ierţi

Probabil că te întrebi deja: „Nu constă primul pas în iertarea părinţilor mei?” Răspunsul meu este: nu. Este posibil ca el să te şocheze, să te înfurie, să te dezamăgească sau să îţi inducă o stare de confuzie, căci pe toate canalele ni se spune exact opusul: că iertarea este primul pas care conduce la vindecare.

În realitate, nu este necesar să îţi ierţi părinţii pentru a te simţi mai bine în pielea ta şi pentru a-ţi schimba viaţa în bine!

Ştiu că această afirmaţie contrazice câteva din cele mai populare principii religioase, spirituale, filozofice şi psihologice. Potrivit eticii iudeo-creştine, „a greşi este omeneşte, dar a ierta este o calitate divină”. De asemenea, sunt perfect conştientă de faptul că există experţi din diferite profesii care cred sincer că iertarea nu numai că este primul pas, dar chiar că este singurul pas necesar pentru a ajunge la starea de pace interioară. Personal, nu cred nici pe departe aşa ceva.

La începutul carierei mele credeam şi eu că iertarea oamenilor care te-au rănit, îndeosebi a părinţilor, reprezintă un aspect important al procesului de vindecare. Prin urmare, mi-am încurajat numeroşi clienţi (mulţi dintre ei abuzaţi grav în copilărie) să îşi ierte părinţii cruzi sau abuzivi. De altfel, mulţi dintre clienţii mei au venit la terapie afirmând că şi-au iertat deja părinţii toxici, descoperind însă că acest lucru nu îi face să se simtă cu nimic mai bine. Nici unul din simptomele lor nu a dispărut în urma iertării. Cu alte cuvinte, aceasta nu i-a condus la vreo schimbare cât de cât semnificativă şi de durată. Dimpotrivă, mulţi dintre ei au început să se simtă chiar mai inadecvaţi decât înainte, spunându-mi lucruri de gen: „Poate că nu mi-am iertat suficient părinţii”, „Pastorul meu îmi spune că nu i-am iertat sincer în inima mea” sau „Oare chiar nu pot face nimic ca lumea?”

Prin urmare, am început să analizez serios conceptul de iertare, întrebându-mă dacă nu cumva acesta împiedică progresul clienţilor mei, în loc să îl favorizeze.

Am ajuns astfel să înţeleg că există două aspecte ale iertării: renunţarea la nevoia de răzbunare şi absolvirea părţii vinovate de responsabilitatea sa. Nu am avut nici o problemă în a accepta ideea că oamenii trebuie să renunţe la dorinţa de răzbunare. Aceasta reprezintă o motivaţie normală, dar negativă, care conduce la fantezii obsesive referitoare la obţinerea satisfacţiei prin producerea unui rău fostului abuzator. Mai mult decât atât, ea conduce la foarte multă frustrare şi nefericire, nefavorizând deloc adevărata stare de bunăstare emoţională. În pofida satisfacţiei de moment la care poate conduce răzbunarea, ea nu face decât să agite şi mai tare haosul emoţional care caracterizează relaţia copil-părinţi, făcându-l pe primul să piardă foarte mult timp şi foarte multă energie. Renunţarea la dorinţa de răzbunare este dificilă, dar reprezintă cu siguranţă un pas necesar în vederea procesului de vindecare.

Cealaltă faţetă a iertării nu mi se pare însă la fel de bătută în piatră. Mi s-a părut întotdeauna nefiresc să absolvi pe cineva de responsabilitatea sa de drept, fără să îţi pui întrebări, mai ales dacă persoana respectivă a abuzat grav un copil nevinovat. Ce motive ai avea să îţi „graţiezi” tatăl care te-a terorizat şi te-a bătut, transformându-ţi copilăria într-un iad? De ce ai „trece cu vederea” faptul că în copilărie ai fost nevoit să te întorci zilnic într-un cămin întunecat pentru a avea grijă de mama ta beată? Ce motive ai avea să îţi „ierţi” tatăl care te-a violat la vârsta de şapte ani?

Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai clar mi-a devenit că această absolvire nu reprezintă decât o altă formă a negării: „Dacă te voi ierta, vom putea pretinde amândoi că ceea ce s-a întâmplat nu a fost atât de grav”. Am înţeles astfel că acest aspect al iertării nu face decât să îi împiedice pe foarte mulţi oameni să îşi continue viaţa într-o manieră echilibrată.

Capcana iertării

Unul din cele mai periculoase lucruri legate de iertare este că aceasta îţi subminează capacitatea de a te elibera de emoţiile acumulate. Cum ţi-ai mai putea recunoaşte vreodată mânia acumulată împotriva unui părinte dacă îl ierţi anticipat? Responsabilitatea nu se poate orienta decât fie în exterior, către cei care te-au rănit, fie în interior, către tine însuţi. Cineva trebuie să fie responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat. Prin urmare, este posibil să îţi ierţi părinţii, dar să sfârşeşti prin a te urî cu atât mai mult pe tine însuţi.

Am remarcat de asemenea că mulţi dintre clienţii mei se grăbesc să îşi ierte părinţii numai pentru a evita partea cea mai dureroasă a terapiei. Ei cred că prin iertare pot găsi o scurtătură către adevărata vindecare, simţindu-se mai bine. Am avut câţiva clienţi care şi-au „iertat” părinţii, au renunţat la terapie, după care s-au scufundat încă şi mai puternic în depresia şi în anxietatea lor.

Unii dintre aceştia s-au agăţat de fantezia potrivit căreia: „Tot ce trebuie să fac pentru a mă vindeca este să îmi iert părinţii. În acest fel, mă voi bucura de o sănătate psihică mai bună şi totul se va termina cu bine pentru toată lumea, ne vom îmbrăţişa cu toţii, iar eu voi fi în sfârşit fericit”. Cei mai mulţi dintre ei au descoperit însă că promisiunea goală a iertării nu i-a condus decât la o dezamăgire foarte amară. Unii dintre ei au experimentat o bunăstare iniţială, dar aceasta nu a durat foarte mult, căci în realitate nu s-a schimbat nimic în privinţa sentimentelor lor profunde sau în interconexiunile lor cu restul familiei.

Îmi amintesc de o şedinţă de terapie extrem de emoţionantă cu o clientă pe nume Stephanie, a cărei experienţă ilustrează o bună parte din problemele tipice generate de iertarea prematură. Stephanie, o tânără în vârstă de 27 de ani, era o creştină rebotezată ardentă când am cunoscut-o. La vârsta de 11 ani, ea a fost violată de tatăl ei vitreg, care a continuat să o abuzeze apoi până când mama ei l-a alungat din casă (din alte motive), un an mai târziu. De-a lungul următorilor patru ani, Stephanie a fost molestată de mai mulţi parteneri ai mamei sale. Ea a fugit de acasă la vârsta de 16 ani şi a devenit prostituată. Şapte ani mai târziu, a fost bătută de un client până când aproape că a murit. În timp ce se recupera la spital, Stephanie a cunoscut un infirmier care a convins-o să vină la biserica lui. Câţiva ani mai târziu cei doi s-au căsătorit şi au avut împreună un fiu. Stephanie încerca sincer să îşi refacă viaţa, dar în pofida noii sale familii şi a noii sale religii, ea continua să se simtă mizerabil. A petrecut doi ani făcând psihoterapie, dar tot nu putea scăpa de depresia intensă care o afecta. Acesta a fost momentul în care a ajuns la mine.

Am introdus-o pe Stephanie într-unul din grupurile mele alcătuite din victime ale incestului. Încă de la prima şedinţă, Stephanie ne-a asigurat că se simţea împăcată şi că şi-a iertat atât tatăl vitreg cât şi mama rece şi inadecvată. I-am explicat că dacă dorea să scape de depresie trebuia să uite pentru o vreme de iertare, pentru a putea reintra în contact cu mânia ei subconştientă. Stephanie a insistat spunându-mi că este o adeptă ardentă a iertării, deci nu avea nevoie să redevină mânioasă pentru a se putea vindeca. A urmat un conflict destul de intens între noi, pe de o parte deoarece îi ceream să facă ceva dureros pentru ea, dar şi deoarece convingerile ei religioase îi contraziceau nevoile psihologice.

Stephanie a acceptat să aplice tehnicile de terapie, dar a refuzat să intre în contact cu furia ei subconştientă. Încetul cu încetul, ea a început să aibă însă manifestări de furie la adresa altor oameni. Spre exemplu, într-o seară a îmbrăţişat o altă membră a grupului, spunându-i: „Tatăl tău a fost un monstru. Îl urăsc!”

Câteva săptămâni mai târziu, furia ei reprimată a ieşit în sfârşit la iveală. Ea a ţipat, şi-a blestemat şi şi-a acuzat părinţii că i-au distrus copilăria şi i-au mutilat anii perioadei de adult. În final a început să plângă, iar eu am îmbrăţişat-o. Cu această ocazie, am simţit cum corpul ei se relaxează. După ce s-a mai calmat, am tachinat-o: „Ce comportament este acesta pentru o creştină?” Nu am să uit niciodată răspunsul ei:

Presupun că Dumnezeu îşi doreşte mai mult să mă vindec decât să îmi iert părinţii.

Acea seară a marcat un moment de cotitură pentru ea.

Oamenii îşi pot ierta părinţii toxici, dar ar trebui să facă acest lucru la sfârşitul procesului de terapie, nu înaintea sau la începutul acestuia. Mai întâi de toate, ei trebuie să îşi facă ordine în propriul lor psihic. Ei trebuie să se înfurie pentru ceea ce li s-a întâmplat, să deplângă faptul că nu s-au bucurat niciodată de iubirea parentală pe care şi-o doreau şi să nu mai minimalizeze (sau chiar să ignore) răul care le-a fost făcut. Din păcate, „iartă şi uită” se traduce mult prea adesea prin „pretinde că nu s-a întâmplat niciodată”.

Cred de asemenea cu toată convingerea că iertarea este adecvată numai atunci când părinţii fac ceva ca să o merite. Părinţii toxici, îndeosebi cei mai abuzivi dintre ei, trebuie să recunoască ce s-a întâmplat, să îşi asume responsabilitatea şi să fie dispuşi să îşi ispăşească greşelile. Dacă îţi absolvi unilateral părinţii care continuă să se poarte urât cu tine, negând practic realitatea şi sentimentele tale, şi proiectând vinovăţia asupra ta, tu îţi blochezi în acest fel munca de asanare a emoţiilor tale. Dacă unul dintre părinţi sau amândoi sunt morţi, rănile lăsate de ei pot fi vindecate prin iertarea de sine şi prin eliberarea de controlul pe care l-au avut atâta vreme asupra bunăstării tale emoţionale.

Probabil că te întrebi deja, pe bună dreptate, dacă trebuie să rămâi plin de amărăciune şi de mânie tot restul vieţii tale, de vreme ce nu îţi poţi ierta părinţii. Realitatea este exact pe dos. De-a lungul anilor am asistat de nenumărate ori la apariţia unei stări de pace emoţională şi mentală ca rezultat al eliberării clienţilor mei de controlul părinţilor lor toxici, chiar fără a-i ierta pe aceştia. Această eliberare nu poate apărea însă decât după prelucrarea sentimentelor extrem de intense de furie şi de durere sufletească, şi după plasarea responsabilităţii pe umerii lor, acolo unde este locul ei de drept.

Capitolul 10

„Acum sunt adult. De ce nu mă simt însă astfel?”

Copiii părinţilor toxici au o nevoie atât de mare de aprobarea părintească încât aceasta îi împiedică să trăiască viaţa pe care şi-o doresc. Ce-i drept, marea majoritate a adulţilor experimentează cel puţin o fuziune parţială cu părinţii lor. Dacă îi întrebi: „Eşti capabil să gândeşti, să acţionezi şi să simţi fără a ţine cont de speranţele sau de aşteptările părinţilor tăi?”, foarte puţini ţi-ar răspunde printr-un „da” categoric. De altfel, într-o familie sănătoasă o anumită doză de fuziune între membrii ei este chiar benefică, întrucât contribuie la crearea unui sentiment de apartenenţă şi de comuniune familială. Pe de altă parte, această influenţă poate merge prea departe, chiar şi în familiile cele mai sănătoase. Cât despre cele toxice, ea depăşeşte orice limite.

Unii oameni se simt stânjeniţi sau plini de resentimente atunci când le sugerez că identificarea lor cu părinţii contravine intereselor lor personale. Foarte puţini oameni sunt suficient de evoluaţi pentru a prelua controlul complet asupra vieţii lor, fără a simţi vreodată nevoia aprobării parentale. Cei mai mulţi dintre oameni au plecat fizic de acasă, dar extrem de puţini şi-au părăsit căminul inclusiv în plan emoţional.

În esenţă, există două tipuri de fuziune familială. Primul tip se referă la cedarea în faţa părinţilor pentru a le face acestora pe plac. Indiferent de nevoile şi de dorinţele personale, cele ale părinţilor prevalează întotdeauna.

Al doilea tip presupune exact opusul. Realitatea este că atunci când ţipi la ei, când îi ameninţi sau când te simţi complet înstrăinat de părinţii tăi, tu trăieşti o fuziune la fel de mare cu aceştia. În cazul de faţă, oricât de contradictoriu ar părea, părinţii tăi continuă să îţi controleze masiv sentimentele şi comportamentul. Atât timp cât continui să reacţionezi atât de intens în faţa lor, tu le acorzi puterea de a te irita, fapt care le permite să te controleze.

Pentru a te ajuta să stabileşti cât de mare este fuziunea dintre tine şi părinţii tăi, am conceput trei chestionare, unul pentru convingeri, altul pentru sentimente şi al treilea pentru comportamente. Foloseşte-te de ele ca de un catalizator pentru a-ţi scoate la iveală convingerile, sentimentele şi comportamentele care te autosabotează.

Îţi reamintesc că atunci când folosesc cuvântul părinţi, acesta se poate referi doar la unul dintre ei. Am preferat să folosesc pluralul pentru a simplifica lista.

Ce crezi?

Aşa cum am arătat în capitolul 8, convingerile sunt atitudini, percepţii şi concepte adânc înrădăcinate în psihicul personal, referitoare la alte persoane, la relaţii şi la moralitate. Înainte de a începe orice proces de maturizare psihică şi de schimbare a vieţii tale, este foarte important să devii conştient de conexiunea dintre convingerile tale eronate, sentimentele negative şi comportamentele care te autosabotează.

Iată cum funcţionează acest mecanism: o convingere de gen: „nu am cum să câştig; părinţii mei deţin întreaga putere” te poate face să te simţi neajutorat, speriat, frustrat şi copleşit. În efortul de a te apăra în faţa acestor sentimente, tu te poţi certa cu părinţii, poţi ceda în faţa dorinţelor lor şi eventual poţi consuma droguri sau alcool în încercarea de a evita complet aceste sentimente. Totul începe însă cu convingerile.

Acest prim chestionar te va ajuta să îţi identifici o parte din convingerile care stau la baza sentimentelor şi comportamentelor tale. Bifează fiecare afirmaţie care ţi se pare adevărată.

În relaţia mea cu părinţii, iată ce cred:

Depinde de mine să îmi fac părinţii fericiţi.

Depinde de mine să îmi fac părinţii mândri.

Eu sunt întreaga viaţă a părinţilor mei.

Părinţii mei nu ar putea supravieţui fără mine.

Eu nu aş putea supravieţui fără părinţii mei.

Dacă le-aş spune părinţilor adevărul despre… (divorţul meu, avortul pe care l-am făcut, faptul că sunt gay, faptul că logodnicul meu este ateu, etc.), i-aş ucide.

Dacă mă voi împotrivi voinţei părinţilor mei, îi voi pierde pentru totdeauna.

Dacă le voi spune vreodată cât de mult m-au rănit, vor rupe orice legătură cu mine.

Nu trebuie să spun sau să fac ceva care să le rănească părinţilor mei sentimentele.

Sentimentele părinţilor mei sunt mai importante decât mine.

Nu are nici un rost să discut cu părinţii, căci nu aş rezolva nimic.

Dacă părinţii mei s-ar schimba, m-aş simţi mai bine în pielea mea.

Trebuie să mă recompensez în faţa părinţilor pentru că sunt o persoană atât de rea.

Dacă i-aş putea face să înţeleagă cât de mult m-au rănit, cu siguranţă s-ar purta diferit.

Indiferent ce au făcut, sunt părinţii mei şi trebuie să îi respect.

Părinţii mei nu au nici un control asupra vieţii mele. Mă cert tot timpul cu ei.

Dacă ai bifat cel puţin patru convingeri din lista de mai sus, înseamnă că eşti încă foarte fuzionat cu părinţii tăi. Oricât de greu ar fi de acceptat, toate aceste convingeri te autosabotează, împiedicându-te să fii o persoană separată şi independentă. Ele îţi sporesc dependenţa şi te privează de puterea ta de adult.

O parte din aceste convingeri plasează întreaga responsabilitate pentru sentimentele părinţilor pe umerii tăi. Atunci când părinţii toxici se simt rău, ei se grăbesc de regulă să dea vina pe altcineva, iar acest altcineva este de regulă copilul lor. Dacă ai ajuns să crezi că sentimentele părinţilor tăi sunt responsabilitatea ta, probabil continui să crezi că stă în puterea ta să îi „faci” (pe ei şi adeseori inclusiv pe alţii) să se simtă fericiţi sau trişti.

Numeroşi experţi în domeniul comportamentului uman afirmă că noi nu putem „face” niciodată pe altcineva să simtă ceva, persoana respectivă fiind în totalitate responsabilă pentru ceea ce „optează” să simtă. Personal, nu cred că acest lucru este adevărat. Eu cred că noi aveam într-adevăr un anumit efect asupra sentimentelor celor cu care interacţionăm, dar acest lucru nu este totuna cu ideea că suntem responsabili pentru rezolvarea acestor sentimente. Aşa cum noi înşine suntem responsabili pentru descoperirea celor mai bune modalităţi de a ne simţi mai bine atunci când altcineva ne răneşte, părinţii noştri sunt la fel de responsabili pentru găsirea propriilor lor modalităţi de a se simţi mai bine atunci când altcineva îi răneşte.

Spre exemplu, dacă faci ceva care nu este crud sau abuziv, dar îţi întristează mama – cum ar fi căsătoria cu o persoană pe care aceasta o dezaprobă sau luarea unei slujbe într-un alt oraş, depinde numai de mama ta să descopere cele mai bune modalităţi de a se simţi mai bine. În aceste condiţii, este cât de poate de adecvat să îi spui ceva de gen: „Îmi pare rău că te-ai supărat”, dar în nici un caz nu este responsabilitatea ta să îţi schimbi planurile numai pentru a-ţi împăca mama. Atunci când îţi ignori propriile sentimente de dragul sentimentelor mamei tale, tu nu numai că îţi faci ţie un deserviciu, dar îi faci şi ei unul, căci mai devreme sau mai târziu, mânia şi resentimentele acumulate astfel vor răbufni şi vă vor afecta relaţia. Pe de altă parte, dacă eforturile tale de a-ţi face mama fericită vor da greş, te vei simţi în egală măsură vinovat şi inadecvat.

Atunci când îţi bazezi majoritatea deciziilor din viaţa ta pe ceea ce simt părinţii tăi în legătură cu ele, tu te privezi singur de liberul arbitru. Atât timp cât sentimentele lor vor fi puse întotdeauna pe primul loc, ei vor rămâne cei care îţi vor controla viaţa.

Gândeşte-te inclusiv la celelalte convingeri pe care le-ai putea avea şi care te împiedică să fii un adult eficient în relaţia cu părinţii tăi. Adaugă-le la lista de mai sus, de care vei avea nevoie pentru un mic exerciţiu pe care te voi invita să îl practici ceva mai târziu.

Convingeri false şi sentimente dureroase

Convingerile care te autosabotează conduc întotdeauna la sentimente dureroase. Prin examinarea sentimentelor tale, tu poţi începe să îţi înţelegi atât convingerile care le-au dat naştere cât şi comportamentele care rezultă din ele.

Majoritatea oamenilor cred că sentimentele lor sunt reacţii la ceea ce li se întâmplă, adică la ceva din exteriorul lor. În realitate, chiar şi cea mai extremă teamă, plăcere sau durere are la bază o convingere.

Spre exemplu, să spunem că într-o zi îţi iei inima în dinţi şi îi spui tatălui tău alcoolic că nu mai vrei să bea. Acesta începe să ţipe la tine, spunându-ţi că eşti nerecunoscător şi lipsit de respect. Tu te simţi vinovat. Ţi se pare că această vinovăţie este consecinţa faptului că tatăl tău ţi-a spus acele lucruri, dar aceasta este doar jumătate din adevăr. Înainte de a simţi starea de vinovăţie, anumite convingeri s-au activat în mintea ta. Cel mai adesea tu nu eşti conştient de aceste convingeri. De pildă, o astfel de convingere ar putea fi: „copiii nu trebuie să îşi contrazică niciodată părinţii”, sau „tata este bolnav şi depinde de mine să îl îngrijesc”. Vinovăţia este reacţia ta la aceste convingeri adânc înrădăcinate.

Atunci când te confrunţi cu o situaţie care generează o reacţie emoţională, convingerile familiei se activează automat în mintea ta. De aceea, înţelegerea că ele preced aproape întotdeauna sentimentele reprezintă mai mult decât un simplu exerciţiu psihologic interesant.

Înţelegerea relaţiei dintre convingerile şi sentimentele tale reprezintă un pas esenţial către oprirea comportamentului care te autosabotează!

„Bine, dar eu nu simt nimic”

Cu toţii avem reacţii emoţionale intense legate de părinţii noştri. Unii oameni sunt în contact cu sentimentele lor, dar alţii se protejează de intensitatea lor îngropându-le în subconştient.

Este posibil să fi primit în copilărie mesaje puternice care ţi-au transmis că nu este sigur să simţi ceva. Poate că ai fost pedepsit pentru că ţi-ai exprimat sentimentele, sau poate că acestea au fost atât de dureroase că le-ai refulat adânc în subconştient pentru a putea supravieţui. Poate că ai fost nevoit să te convingi singur că nu îţi pasă, sau poate ai simţit nevoia de a le dovedi părinţilor tăi că nu au nici un efect asupra ta.

Ajuns în stadiul de adult, este posibil să îţi vină foarte greu să îţi reactivezi latura emoţională. Cel mai greu ar putea fi să sesizezi conexiunea dintre sentimentele tale dureroase şi relaţiile din trecut şi din prezent cu părinţii tăi. Prin urmare, sentimentele despre care discut în această carte ţi s-ar putea părea străine. Poate că te consideri un om rece sau cu inima amorţită, ori poate crezi că nu ai deloc sentimente, deci nu poţi oferi nimănui prea multă iubire sau afecţiune. Dacă acesta este cazul, este foarte posibil ca în copilărie sentimentele tale să fi fost extrem de intense, iar tu să îţi fi construit ziduri groase de autoapărare pentru a putea ajunge la stadiul de adult.

Dacă sentimentele tale sunt îngropate adânc, tu te poţi folosi de aceste chestionare pentru a începe să intri în contact cu ele. De asemenea, îţi poţi imagina ce simte altcineva care are acelaşi gen de relaţie cu părinţii ca şi tine. Foarte mulţi oameni consideră că nu pot ajunge la sentimentele lor fără ajutorul psihoterapiei. Sentimentele tale nu sunt pierdute, ci doar ascunse, iar uneori este nevoie de ajutor profesionist pentru a le regăsi. Oricum ar fi, trebuie să înţelegi că nu vei putea progresa către vindecare fără a te reconecta cu sentimentele tale.

Pe de altă parte, este important să fii extrem de delicat atunci când îţi laşi sentimentele reprimate să iasă la suprafaţă. Nu este exclus să te simţi extrem de supărat pentru o vreme atunci când acestea se trezesc din nou la viaţă. Foarte mulţi oameni se simt debusolaţi când constată că trebuie să se simtă mai rău înainte de a se simţi mai bine. Ceea ce facem noi este un fel de chirurgie emoţională, şi la fel ca în cazul chirurgiei fizice, rănile trebuie mai întâi curăţate înainte de a se vindeca, iar durerea are nevoie de timp pentru a dispărea. Ea reprezintă însă un semn că procesul de vindecare a început.

Pentru a te ajuta să îţi scoţi sentimentele ascunse la suprafaţă, le-am împărţit în patru grupe: vinovăţie, teamă, tristeţe şi mânie. Ceea ce ne interesează pe noi sunt aceste sentimente automate, previzibile şi negative, care au cele mai nocive efecte asupra ta.

Bifează afirmaţiile din lista de mai jos care descriu cel mai bine ceea ce simţi.

Iată ce simt în relaţia cu părinţii mei:

Mă simt vinovat atunci când nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor părinţilor mei.

Mă simt vinovat atunci când fac ceva care îi supără.

Mă simt vinovat atunci când nu le respect sfatul.

Mă simt vinovat atunci când mă cert cu ei.

Mă simt vinovat atunci când mă înfurii pe ei.

Mă simt vinovat atunci când îmi dezamăgesc părinţii sau când le rănesc sentimentele.

Mă simt vinovat atunci când nu fac suficient pentru părinţii mei.

Mă simt vinovat atunci când nu fac tot ce îmi spun părinţii.

Mă simt vinovat atunci când le spun nu.

Mă simt speriat atunci când părinţii mei ţipă la mine.

Mă simt speriat atunci când sunt furioşi pe mine.

Mă simt speriat atunci când mă înfurii pe ei.

Mă simt speriat atunci când trebuie să le spun ceva ce nu îşi doresc să audă.

Mă simt speriat atunci când mă ameninţă că nu mă vor mai iubi.

Mă simt speriat atunci când nu sunt de acord cu ei.

Mă simt speriat atunci când încerc să le ţin piept.

Mă simt trist atunci când părinţii mei sunt nefericiţi.

Mă simt trist atunci când ştiu că mi-am dezamăgit părinţii.

Mă simt trist atunci când nu le pot îmbunătăţi viaţa.

Mă simt trist atunci când părinţii mei îmi spun că le-am ruinat viaţa.

Mă simt trist atunci când fac ceva ce îmi doresc, dar părinţii mei nu sunt de acord.

Mă simt trist deoarece părinţii mei nu sunt de acord cu soţul, soţia, prietenii, iubitul sau iubita mea.

Mă simt furios atunci când părinţii mă critică.

Mă simt furios atunci când încearcă să mă controleze.

Mă simt furios atunci când îmi spun cum să îmi trăiesc viaţa.

Mă simt furios atunci când îmi spun ce să gândesc, ce să simt şi cum să acţionez.

Mă simt furios atunci când îmi spun ce trebuie să fac sau să nu fac.

Mă simt furios atunci când îmi cer diferite lucruri.

Mă simt furios atunci când încearcă să îşi trăiască viaţa prin intermediul meu.

Mă simt furios atunci când se aşteaptă să am grijă de ei.

Mă simt furios atunci când mă resping.

Adaugă la lista de mai sus celelalte sentimente pe care le simţi, dar pe care nu le-ai regăsit în listă, inclusiv reacţiile fizice la adresa părinţilor tăi. Reacţiile fizice sunt de multe ori limbajul prin care ne exprimăm sentimentele dureroase, îndeosebi atunci când nu ne simţim în siguranţă să le verbalizăm în faţa celor pe care ne simţim supăraţi. Noi exprimăm adeseori prin corpul nostru ceea ce nu reuşim să spunem verbal. Simptomele fizice sunt influenţate de istoricul medical al familiei, de predispoziţiile şi vulnerabilităţile din anumite părţi ale corpului, şi de personalitatea noastră unică, inclusiv de structura ei emoţională. Nu este deloc neobişnuit ca un copil devenit adult al unor părinţi toxici să sufere de dureri de cap, de stomac, de tensiuni musculare, oboseală, pierderea apetitului sau impulsul obsesiv de a mânca, tulburări ale somnului şi greaţă. Astfel de reacţii nu trebuie ignorate, căci dacă se intensifică în situaţiile stresante, aşa cum se întâmplă cu bolile cardiovasculare sau gastrointestinale, ele pot fi letale. Prin urmare, este foarte important să soliciţi ajutor medical pentru toate condiţiile fizice care persistă, chiar dacă eşti convins că au o cauză emoţională.

Dacă ai bifat cel puţin o treime din afirmaţiile de mai sus, înseamnă că eşti foarte fuzionat cu părinţii tăi şi că lumea ta emoţională este controlată în mare măsură de aceştia.

Sesizarea conexiunii

Exerciţiul pe care ţi-l propun acum este să pui un „pentru că” după fiecare sentiment pe care îl simţi, urmat de o convingere din prima listă (de la pag. 184). Această tehnică te poate ajuta să îţi înţelegi mult mai bine reacţiile. Spre exemplu: „mă simt vinovat atunci când fac ceva care îmi supără părinţii pentru că nu trebuie să fac sau să spun ceva care îi deranjează pe aceştia”; „mă simt trist atunci când ştiu că mi-am dezamăgit părinţii pentru că depinde numai de mine să îi fac fericiţi”; „mă simt speriat atunci când mă înfurii pe părinţii mei pentru că dacă le spun ce gândesc, risc să îi pierd pentru totdeauna”.

Dacă vei începe să faci astfel de conexiuni importante, cel mai probabil vei rămâne surprins de numărul sentimentelor tale care îşi au rădăcinile în convingerile tale. Acest exerciţiu este extrem de important, căci dacă înţelegi sursa sentimentelor tale, tu poţi începe să preiei controlul asupra lor.

Cum (re)acţionezi?

Convingerile conduc la reguli, iar sentimentele te fac să le asculţi, conducându-te implicit la anumite comportamente. Dacă doreşti să îţi schimbi comportamentul, trebuie să te întorci la începutul ecuaţiei, schimbându-ţi convingerile şi sentimentele, şi implicit regulile.

Dacă vei începe să înţelegi că acţiunile tale sunt rezultatul final al convingerilor şi sentimentelor tale, o bună parte din comportamentele vor începe să capete noimă.

Iată o listă cu comportamente la care conduc frecvent convingerile şi sentimentele enumerate mai sus. Ele se împart în două categorii principale: supuse şi agresive. Bifează-le pe cele care ţi se potrivesc. Şi de această dată, dacă identifici comportamente distructive care nu apar pe listă, adaugă-le.

Iată cum mă comport în relaţia cu părinţii mei:

Comportamente supuse:

Cedez adeseori în faţa părinţilor mei, indiferent de ceea ce simt.

De cele mai multe ori, nu le spun ce gândesc cu adevărat.

Mă comport adeseori ca şi cum totul ar fi bine între noi, chiar dacă nu este.

Atunci când sunt în compania părinţilor mei, mă comport adeseori fals sau superficial.

În relaţia cu părinţii, fac multe lucruri din vinovăţie sau din teamă, fără să îmi folosesc liberul arbitru.

Încerc din răsputeri să îi fac să se schimbe.

Încerc din răsputeri să îi fac să îmi înţeleagă punctul de vedere.

Fac adeseori pe împăciuitorul atunci când se ceartă între ei.

Fac adeseori sacrificii extrem de dureroase pentru mine, numai pentru a le face pe plac.

Continui să fiu păstrătorul secretelor familiei.

Comportamente agresive:

Mă cert tot timpul cu părinţii, pentru a le arăta că eu am dreptate.

Fac tot timpul lucruri despre care ştiu că nu le plac, numai pentru a le demonstra că sunt propriul meu stăpân.

Ţip şi îmi înjur adeseori părinţii, pentru a le demonstra astfel că nu mă pot controla (ei pe mine).

De multe ori, trebuie să fac un efort pentru a nu-i ataca fizic.

Mi-am exclus complet părinţii din viaţa mea.

Dacă ai bifat cel puţin două comportamente din lista de mai sus, înseamnă că ai probleme din cauza fuziunii cu părinţii tăi.

Nu este greu de înţeles în ce măsură te împiedică un comportament supus faţă de părinţi să fii independent. Fuziunea cu părinţii printr-un comportament agresiv este însă mai puţin evidentă. La prima vedere, acest comportament pare să te separe de părinţi. El îţi creează iluzia că ripostezi, nu capitulezi în faţa lor. În realitate, comportamentul agresiv indică aceeaşi fuziune cu familia, datorită intensităţii sentimentelor care stau la baza lui, a repetitivităţii şi previzibilităţii reacţiilor şi a faptului că acest comportament nu este determinat de liberul arbitru, ci doar o nevoie defensivă de a le dovedi părinţilor că te-ai separat de ei.

Supunerea şi agresivitatea nu sunt decât feţele opuse ale aceleiaşi monede behavioriste.

Reacţia la chestionare

Carol, fostul model devenit designer de interioare care a fost abuzată verbal de tatăl ei, a rămas şocată când şi-a calculat răspunsurile la cele trei chestionare. Ea a descoperit astfel, la vârsta de 52 de ani, că era în continuare foarte strâns legată de părinţii ei.

Mă simt atât de ruşinată. Am ajuns la o vârstă mijlocie, am fost măritată de trei ori, am un fiu adult, iar părinţii mei continuă să mă manipuleze trăgând sforile. Îţi vine să crezi că am bifat aproape toate convingerile şi sentimentele de pe cele două liste?... Şi apropo de supunere… Oare când o să îmi bag în cap că părinţii mei nu se vor schimba niciodată? Au fost întotdeauna cruzi şi lipsiţi de înţelegere, şi bănuiesc că aşa vor rămâne până când vor muri.

 I-am spus lui Carol că ruşinea şi stânjeneala sunt extrem de comune în rândul celor care se consideră adulţi, dar descoperă că sunt controlaţi în continuare de părinţii lor. Cu toţii ne dorim să credem că suntem adulţi care iau propriile lor decizii legate de viaţa lor.

Cel mai probabil, Carol avea dreptate: părinţii ei nu aveau să se schimbe vreodată. Ea avea însă această opţiune. Primul pas în renunţarea la aceste legături distructive este înţelegerea mecanismului care le face să fie atât de puternice.

La fel ca foarte mulţi dintre clienţii mei, Carol a reacţionat cu mânie atunci când a înţeles că este în continuare dependentă de părinţii ei. Ea şi-ar fi dorit să alerge chiar atunci şi să îşi pună la punct părinţii. Dacă simţi un impuls similar, opune-i rezistenţă, căci momentul nu este potrivit. Acţiunile impulsive au aproape întotdeauna consecinţe neplăcute.

Evită orice confruntare atât timp cât emoţiile tale sunt încă foarte intense, căci ele îţi vor întuneca raţiunea.

Ai suficient timp la dispoziţie pentru a-ţi integra în viaţă noua capacitate de înţelegere. Mai întâi de toate, trebuie să îţi faci un plan de acţiune.

Reţine: acesta este doar începutul procesului, nu un remediu care te va vindeca peste noapte. Listele din acest capitol nu reprezintă decât începutul explorării tale. Există aspecte extrem de complexe, uneori de-a dreptul şocante, pe care mai trebuie încă să le descoperi. Nu are sens să te arunci în apă înainte de a verifica ce pietre ascuţite se ascund sub suprafaţa ei. Indiferent cât de nocive sunt tiparele pe care le-ai descoperit, tu nu le vei putea schimba peste noapte. Ceea ce poţi face însă este să îţi pui la îndoială aceste convingeri limitatoare şi aceste comportamente care te autosabotează, încercând să te eliberezi de ele, astfel încât sinele tău real să poată ieşi la suprafaţă. Înainte de a-ţi descoperi însă acest sine, trebuie să descoperi cine eşti.

Capitolul 11

Începutul autodefinirii de sine

Independenţa emoţională nu presupune neapărat o ruptură faţă de părinţii tăi. Tu poţi continua să faci parte integrantă din familia ta, rămânând însă un individ separat. Cu alte cuvinte, tu poţi fi cel care eşti cu adevărat, lăsându-ţi părinţii să fie cei care sunt ei.

Autodefinirea de sine se produce prin asumarea unor convingeri, sentimente şi comportamente personale, diferite de cele ale părinţilor tăi (sau ale altora). Dacă părinţilor tăi nu le place ce gândeşti sau ce faci, va exista vrei nu vrei un anumit disconfort. La rândul tău, va trebui să tolerezi disconfortul lor în raport cu tine. Pe de altă parte, chiar dacă o parte din convingerile tale sunt identice cu ale părinţilor tăi, iar o parte din comportamentele tale întrunesc aprobarea lor, este foarte important să faci propriile alegeri şi să te simţi liber să fii de acord sau nu cu ei.

De bună seamă, eu nu te încurajez aici să calci în picioare sentimentele altor oameni sau să ignori impactul comportamentului tău asupra lor. Nu te poţi însă nici lăsa călcat în picioare de ei. Cu toţii trebuie să găsim un echilibru între respectul de sine şi respectarea sentimentelor celor din jurul nostru.

Nu există nici un om cu o identitate de sine definită în proporţie de sută la sută, căci facem cu toţii parte integrantă dintr-o societate mai mare. Nimeni nu este complet eliberat de dorinţa de aprobare din partea celor din jurul său, de o dependenţă emoţională sau alta. De altfel, nici nu există foarte mulţi oameni care să îşi dorească aşa ceva. Noi suntem prin excelenţă animale sociale, iar relaţiile deschise impun o anumită interdependenţă emoţională. Din acest motiv, autodefinirea de sine trebuie să fie relativ flexibilă. Nu este nimic rău în a face un compromis de dragul părinţilor tăi, atât timp cât îl faci cu implicarea liberului tău arbitru. Preţul plătit nu trebuie să fie însă niciodată integritatea ta emoţională, adică autenticitatea de sine.

Este în regulă să fii din când în când egoist

Foarte mulţi oameni nu spun ce cred deoarece confundă autodefinirea de sine cu egoismul. Cuvântul egoist apasă pe toate butoanele vinovăţiei noastre. Sandy, coafeza ai cărei părinţi au continuat să o pedepsească pentru avortul pe care l-a făcut la 15 ani, a acceptat să treacă printr-un veritabil iad emoţional numai ca să evite să fie considerată egoistă. Iată ce povesteşte ea:

Mă aflu între ciocan şi nicovală. Cred că mi-am distrus întreaga viaţă. Părinţii mei îşi remodelează casa, iar mama m-a sunat săptămâna trecută pentru a-mi spune că zgomotele o înnebunesc, aşa că intenţionează să se mute cu tata la mine până la încheierea lucrărilor, care ar putea dura săptămâni. Nu îmi venea deloc să spun „da”, dar ce puteam face?  La urma urmelor, sunt părinţii mei.

Când a aflat soţul meu, ceva din el a murit. Avem o singură cameră de oaspeţi, pe care o foloseşte ca birou, şi exact acum lucrează la un proiect foarte mare. De aceea, m-a pus să o sun pe mama şi să îi sugerez să stea cu tata la un hotel. Mama a sărit cât colo. Timp de o jumătate de oră nu mi-a spus altceva decât cât de nerecunoscătoare şi de egoistă sunt, că acesta este ultimul lucru din lume pe care l-aş putea face pentru ei, ţinând cont de tot ce au făcut ei pentru mine. I-am răspuns că o să vorbesc cu Bill, dar ştiu deja răspunsul lui. Ce pot face, Susan?

I-am sugerat lui Sandy să se folosească de această mini-criză pentru a începe procesul autodefinirii de sine. Era momentul ideal să pornească de la acest ultim episod privindu-l nu ca pe un incident izolat, ci ca pe o ultimă problemă generată de tiparul pe care îl manifestă continuu în relaţia cu părinţii ei. Problema reală nu era mutarea părinţilor ei la ea, ci reacţia ei automată de a le face pe plac în orice condiţii. Dacă dorea să rupă în sfârşit acest tipar, trebuia să se focalizeze asupra lucrurilor pe care şi le dorea ea, nu asupra solicitărilor părinţilor ei de la ea. Am întrebat-o dacă ştie măcar ce îşi doreşte.

SANDY: Primul lucru care îmi trece prin minte este că îmi doresc ca părinţii mei să mă lase în pace. Cu siguranţă nu îmi doresc să stea la noi. Ne vom simţi cu toţii oribil. Mă simt vinovată chiar şi să recunosc acest lucru, căci copiii ar trebui să îşi susţină părinţii. Poate că totuşi ar fi mai bine să le spun că pot sta la noi. În acest fel, nu mă voi mai simţi atât de groaznic. Îmi vine mult mai uşor să mă cert cu Bill decât cu ei. Oare de ce nu pot face pe toată lumea fericită?

SUSAN: Răspunde chiar tu la această întrebare.

SANDY: Nu cunosc răspunsul. De aceea mă aflu aici. Ştiu că nu îmi doresc să stea la mine, dar îmi iubesc totuşi părinţii, şi nu le pot întoarce spatele.

SUSAN: Eu nu îţi sugerez să le întorci spatele, ci doar să îţi imaginezi cum ar fi să le spui „nu” din când în când, să îţi stabileşti anumite limite în privinţa sacrificiilor personale făcute de dragul lor. „Autodefineşte-te”, Sandy. Ia decizii pornind de la ceea ce îţi doreşti tu şi de la ceea ce ai tu nevoie, nu de la ceea ce îşi doresc sau de la ceea ce au nevoie părinţii tăi.

SANDY: Bine, dar sună atât de egoist.

SUSAN: Este în regulă să fii uneori egoist.

SANDY: Eu vreau să fiu o persoană bună, Susan. Am fost crescută să cred că oamenii buni îşi ajută semenii.

SUSAN: Scumpo, dacă ai fii la fel de bună cu tine însăţi cum eşti cu părinţii tăi, cel mai probabil nu te-ai afla acum aici. Te asigur că eşti o persoană foarte bună – pentru toţi ceilalţi, dar nu şi în raport cu tine.

SANDY: Atunci cum se face că mă simt atât de rea?

Sandy a început să plângă. Era atât de important pentru ea să îi dovedească mamei sale că nu era egoistă sau nerecunoscătoare încât era dispusă să îşi arunce propriul cămin şi propria căsnicie în haos.

Sandy îşi baza multe din deciziile luate pe simţul exagerat al obligaţiei faţă de părinţi. Ea era convinsă că avea responsabilitatea de a-şi ignora nevoile personale de dragul nevoilor lor. Rareori făcea ce dorea ea, fapt care a condus-o la o mânie reprimată şi la o incapacitate de împlinire personală care au durat ani de zile şi care au sfârşit prin a se manifesta sub forma depresiei.

La fel ca ceilalţi oameni, Sandy reacţiona în faţa părinţilor ei într-o manieră instinctivă şi automată. Atunci când reacţionăm în acest fel, noi acţionăm de regulă fără să gândim, fără să ascultăm şi fără să ne explorăm opţiunile. De regulă, oamenii sunt foarte reactivi atunci când se simt ameninţaţi sau atacaţi în plan emoţional. Această reactivitate poate apărea în relaţia cu orice om din viaţa noastră – un iubit, un şef, un copil sau un prieten – dar intensitatea ei este de regulă maximă atunci când avem de-a face cu părinţii.

Atunci când eşti foarte reactiv, tu depinzi de aprobarea altor oameni. Nu te simţi bine în pielea ta decât dacă nimeni nu este în dezacord cu tine, nu te critică şi nu te dezaprobă. Sentimentele tale sunt adeseori mult disproporţionate în raport cu evenimentele care le-au dat naştere. Ajungi să percepi astfel chiar şi cea mai mică sugestie ca pe un atac la adresa ta şi chiar şi cea mai minoră critică constructivă ca pe un eşec personal. Fără aprobarea celorlalţi, îţi vine greu să îţi menţii chiar şi o stabilitate emoţională minimală.

Atunci când eşti reactiv, tu îţi spui adeseori lucruri de gen: „Ori de câte ori mama îmi spune cum să îmi duc viaţa, simt că înnebunesc”, „Părinţii mei ştiu cum să îmi apese butoanele; întotdeauna mă pierd cu firea în prezenţa lor”, sau „Este suficient să aud vocea tatei ca să văd roşu în faţa ochilor”. Atunci când permiţi reacţiilor tale emoţionale să devină automate, tu renunţi practic la control şi îţi serveşti sentimentele altei persoane pe un platou de argint. Acest lucru îi conferă persoanei respective o putere enormă asupra ta.

Responsivitate versus reacţie

Opusul reactivităţii este responsivitatea. Atunci când eşti responsiv, tu nu te limitezi să simţi, ci şi gândeşti în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, eşti conştient de sentimentele tale, dar nu te laşi condus de ele şi nu reacţionezi impulsiv.

Responsivitatea te ajută să îţi menţii simţul preţuirii de sine, în pofida cuvintelor părinţilor tăi referitoare la tine. Această atitudine este extrem de satisfăcătoare, căci gândurile şi sentimentele altora nu te mai atrag în capcana îndoielii de sine. Atunci când ai de-a face cu alţi oameni, sesizezi diferite opţiuni şi alegeri, căci emoţiile nu îţi îngroapă perspectiva şi raţiunea. Responsivitatea îţi poate reda o mare parte din controlul asupra vieţii tale.

Sandy avea nevoie să devină mai puţin reactivă şi mai responsivă. În acest scop, i-am explicat că schimbările de comportament sunt dificile pentru orice om, dar am asigurat-o că le va putea face dacă era dispusă să îşi asume procesul. Din fericire, a fost.

Primul lucru pe care i l-am cerut să îl facă a fost să recunoască faptul că marea majoritate a opiniilor sale legate de sine depindeau de ceea ce i-au spus părinţii, adică de definiţia lor legată de ea. Între aspectele negative ale acestei definiţii se numărau etichetarea lui Sandy drept egoistă, nerecunoscătoare şi rea. Sandy a avut nevoie de foarte mulţi ani pentru a integra în psihicul ei această imagine negativă de sine, aşa că era evident că nu o vom putea schimba peste noapte. I-am descris însă o serie de strategii behavioriste de început, care să îi permită să înceapă procesul de înlocuire a definiţiei părinţilor ei legate de ea însăşi cu o perspectivă mai realistă.

În acest scop, i-am cerut să îşi imagineze că eram mama ei. Scopul acestei asumări de roluri era să o ajut să descopere o nouă modalitate de a răspunde criticilor mamei sale, respectiv o alternativă la capitularea ei obişnuită.

SUSAN (în rolul Mamei): Eşti egoistă şi nerecunoscătoare!

SANDY: Nu, nu sunt! Mă gândesc întotdeauna la ceilalţi oameni, de pildă la voi. Nu mai ştiu ce să fac pentru a nu vă răni pe tine şi pe tata. Nu îţi mai aminteşti de toate acele momente în care mă simţeam epuizată, dar am venit cu tine la cumpărături sau v-am chemat pe tine şi pe tata la cină? Nimic din ceea ce fac nu este suficient pentru voi!

I-am explicat lui Sandy că era prea defensivă. Continua să îşi ceară iertare, să argumenteze şi să se explice prea mult. Trebuie să înceteze cu încercarea de „a-i ajuta să înţeleagă”. Atât timp cât continua să caute aprobarea mamei sale, continua să fie controlată de aceasta. Dacă dorea să scape de control, trebuia să devină ne-defensivă. Scopul era să interacţioneze cu părinţii ei fără să devină prea emotivă.

Pentru a o ajuta să înţeleagă ce doream să spun, am schimbat rolurile cu ea. Astfel, Sandy urma să fie mama ei, iar eu urmam să fiu Sandy:

SANDY (în rolul mamei sale): Eu şi tatăl tău avem nevoie de un loc în care să stăm. Eşti egoistă şi nerecunoscătoare.

SUSAN (în rolul lui Sandy): Uau, mamă, mi se pare interesantă această perspectivă a ta.

SANDY (în rolul mamei sale): După tot ce am făcut pentru tine, nu-mi vine să cred că ne sugerezi să stăm la hotel.

SUSAN (în rolul lui Sandy): Îmi pare rău că te-ai supărat.

SANDY (în rolul mamei sale): O să ne laşi sau nu să stăm la tine?

SUSAN (în rolul lui Sandy): O să mă mai gândesc.

SANDY (în rolul mamei sale): Aştept un răspuns, domnişoară!

SUSAN (în rolul lui Sandy): Ştiu că îl aştepţi, mamă, dar tot trebuie să mă mai gândesc.

SANDY (ieşind din rol): Nu mai ştiu ce altceva să spun.

În timpul acestui exerciţiu, Sandy a descoperit o serie de lucruri care au surprins-o. Ea a constatat că răspunsurile ne-defensive împiedică escaladarea conflictului, şi ceea ce este mai important, nu trebuie să stea cu spatele la zid pentru a se apăra.

Atitudinea ne-defensivă

Oamenii nu sunt învăţaţi să reacţioneze într-o manieră ne-defensivă. De aceea, puţini sunt cei care aplică cu uşurinţă această tehnică. Ea trebuie învăţată şi practicată. De asemenea, marea majoritate a oamenilor cred că dacă nu se apără în timpul unui conflict, oponentul lor îi va considera slabi şi îi va călca în picioare. În realitate se întâmplă exact pe dos. Atât timp cât îţi păstrezi calmul şi refuzi să îţi pierzi firea, tu îţi păstrezi practic puterea.

Nu pot sublinia îndeajuns cât de important este să înveţi şi să aplici răspunsurile ne-defensive, îndeosebi atunci când ai de-a face cu un părinte toxic. Acest tip de răspuns te poate ajuta ca nimic altceva să rupi cercul vicios al atacurilor, retragerii, apărării şi escaladării conflictului.

Iată câteva exemple de răspunsuri ne-defensive pe care le poţi încerca în timpul interacţiunilor tale de zi cu zi:

O!?

Oh, înţeleg.

Interesant!

Fiecare are dreptul la o opinie.

Îmi pare rău că nu eşti de acord cu mine.

Lasă-mă să mă mai gândesc.

Ce-ar fi să discutăm despre acest subiect atunci când îţi trece supărarea?

Îmi pare rău că te simţi rănit (supărat, dezamăgit).

Este foarte important să exersezi singur răspunsurile ne-defensive înainte de a le folosi în dialogul cu alte persoane. În acest scop, imaginează-ţi că te afli în cameră cu părinţii tăi, care îţi spun ceva critic sau denigrator. Răspunde-le cu voce tare, dar într-o manieră ne-defensivă. Reţine: de îndată ce începi să te cerţi, să îţi ceri scuze, să te explici sau să încerci să le schimbi ideile, tu le înmânezi o mare parte din puterea ta. Dacă rogi pe cineva să te ierte sau să te înţeleagă, tu îi acorzi puterea de a nu-ţi face acest favor. În schimb, dacă aplici un răspuns ne-defensiv, tu nu îi ceri nimic, deci nu poţi fi respins.

Dacă începi să te simţi cât de cât confortabil atunci când dai răspunsuri ne-defensive, încearcă să le pui în practică cu prima ocazie în prezenţa altei persoane, nu a părinţilor tăi. De preferinţă, ar fi bine să fie o persoană cu care nu eşti foarte implicat emoţional, cum ar fi un coleg de muncă sau o cunoştinţă întâmplătoare. La început ţi se va părea ciudat şi nenatural, iar frustrarea te va conduce din nou la o atitudine defensivă. La fel ca orice altă capacitate personală, şi aceasta trebuie practicată pentru a ajunge la măiestrie, pornind de la premisa că la început este normal să greşeşti din când în când. Mai devreme sau mai târziu, ea îţi va deveni însă o a doua natură.

Declararea poziţiei personale

Mai există o tehnică behavioristă care te poate ajuta să devii mai puţin reactiv, ajutându-te să avansezi către autodefinirea de sine. Eu numesc această tehnică „declararea poziţiei personale”.

Declararea poziţiei personale defineşte ce gândeşti şi ce crezi, ceea ce ţi se pare important, ce eşti dispus să faci şi ce nu, ce este negociabil şi ce nu. Aceste poziţii personale pot oscila de la o simplă opinie referitoare la un film până la principalele tale convingeri legate de viaţă. De bună seamă, înainte de a face o declaraţie pozitivă, tu trebuie să stabileşti mai întâi care este poziţia ta legată de subiectul respectiv.

Când am întrebat-o pe Sandy ce îşi dorea să facă în privinţa solicitării părinţilor ei, ea mi-a răspuns: „Nu ştiu. Sunt atât de îngrijorată să nu îi supăr că îmi vine greu să spun ce anume îmi doresc eu însămi”.

Dilema lui Sandy este tipică pentru foarte mulţi oameni care şi-au petrecut marea majoritate a vieţii simţindu-se excesiv de responsabili în privinţa părinţilor lor. Este greu să îţi defineşti cine eşti dacă în trecut nu ai avut prea multe oportunităţi să faci acest lucru. Pentru a o ajuta pe Sandy să îşi stabilească poziţia personală referitoare la primirea părinţilor săi în apartamentul ei, i-am explicat că în esenţă nu are decât trei posibilităţi:

1. Nu sunt dispusă să vă las să vă mutaţi în casa mea.

2. Sunt dispusă să vă las să veniţi la mine, dar numai pentru un interval limitat de timp.