Pe cine incomodeaza ora de religie? Intre datul legii si darul lui Dumnezeu

Categorie: Carti ortodoxe

Dialog cu imposibilul 

M-aș bucura, ca preot, ca ortodox și cetățean al României, să port mereu dialoguri posibile. Cu Invizibilul și cu fratele meu, contemporan, în aceeași bucurie a dragostei dornice să comunice dragoste. Din nefericire, atunci când îmi revăd fișele de lectură legate de comunicarea cu seculariștii, constat, nu fără durere, că sunt în imposibilitate de a comunica gândurile mele. O zic cu respect, cu drag și responsabilitate. Sunt crescut într-o vreme a comunismului anilor 1980-1989, în care cultura filozofică și materialist-dialectică m-a educat, cred, pentru a înțelege limita gândirii atee. Am fost crescut pentru performanță ideologică, știu așadar ce-i mână pe prietenii aceștia ai libertății cu ajutorul unei legislații arificiale. I-am văzut cultivându-și atacul la ora de religie în timp, pentru că ceea ce trăim acum ține de o hărțuire sistemică, de ani de zile. Primele voci le-am auzit imediat după Revoluție, atunci când pentru a combate prezența orei de religie în școală s-a căutat, ambițios, identificarea orei acesteia cu ora de… învățământ ideologic, renumitul CSP (cunoștiințe social-politice). Ideologizanții vorbeau despre ideologizare. Atunci am greșit, ca societate civilă creștină, că nu am lămurit lucrurile atent. 
Între timp au apărut maeștrii liberei cugetări. În încercarea de a lămuri cititorul modern asupra erorii numite în filozofie și logică Post hoc ergo propter hoc (în traducere liberă: După asta, prin urmare fiindcă asta), doi autori extrem de în vogă, propovăduitorii unei filozofii cu totul aparte, filosdotica, propun o poveste: În fiecare dimineață o femeie iese pe terasă și strigă: Fie ca această casă să fie ferită de tigri! După care intră din nou în casă. În cele din urmă am întrebat-o: Ce tot spui asta? Nu există nici un tigru pe o rază de o mie de kilometri de aici! La care ea a replicat: Vezi? Înseamnă că funcționează!” . Cu alte cuvinte, toată gălăgia secularistă pe care a auzim de ceva ani nu are obiect, doar susținere financiară și logistică străină de orice dialog. Campaniile de presă din ultima vreme au dovedit susținere și uneori susținere inechitabilă, cu o serie de jumătăți de devăr care s-au transformat în minciuni penibile. Redacția uni ziar central, care a publicat mereu articole de susținere ale demersurilor seculariste, a uitat să puncteze procentele înscrierii la ora de religie, procentel ale unor cercetări pe care ei înșiși le-au dorit publice, dovedind o jenă patologică pentru adevăr. Pentru că erau în favoarea Bisericii Ortodoxe nu meritau amintite, doar reîncălzirea ciorbei de informații diluate, septembrie de septembrie, fiind motiv de reclamă ruptă de orice deontologie. 
Nu, ora de religie nu era o problemă care să necesite un referendum național, cu umilirea profesorilor de religie doar pentru că aparțin, prin vocație, și Bisericii. Seculariștii amestecând problematica legată de averea Bisericii cu predarea orei de religie știau bine ce fac. Într-o țară în care sărăcia este placa de patefon a sute de campanii politice, au aplicat cu nonșalanță maximă o metodă politică într-un mediu în care cer de ani buni depolitizarea. Rapoarte, pe care le-am consemnat ca notă de subsol la textul legat de conferința de la Botoșani, din prezentul volum, ne dovedesc astăzi unele dedesubturi financiare care ar merita analizate, cu rezerve și cu atenție să nu coborâm discursul despre copil și dreptul lui inalienabil la pregătire sufletească la bârfa de la colțurile gazetelor. 
Ceea ce am remarcat drept o constantă a discursului ong-istic-secularist ține de rațiunea de a fi a acestor organizații. S-a creat o dogmă atee a culpei Bisericii, care virusează orice problemă din România. Suntem slabi economic pentru că suntem ortodocși, deși cercetări efectuate în Elveția, care vizează pe termen lung revenirea țărilor din Estul Europei în normalitate economică arată că trăim o relansare economică îngrijorătoare pentru aria de consum-producție a unor state europene lipsite de condița de gulag economic în care ne zbatem de zeci de ani. Să fi trăit oamenii aceștia în altă Românie? Să nu fi văzut efortul coerent al Bisericii de a dezvolta proiecte de economie socială, de educație continuă ori în favoarea persoanelor defavorizate? Tind să cred că lipsesc prea mult din Țara reală, de aici și șocurile pe care le au în sondaje. Apoi, a doua culpă a Bisericii s-a identificat în ce privește educația, deși cele mai căutate școli rămân cele construite pe cultura morală propusă de sute de ani de Biserică. Am ajuns să fim acuzați, de un psiholog școlar – care îmbracă pe rând toga psihosociologului, a sexologului, a psihodiagnosticianului comportamental –, inclusiv de faptul că violul de la Vaslui, care a ținut capul de afiș al verii anului 2015, este vina… educației religioase! Într-o lume injectată cu bottox media, asistăm la o dezlănțuită critică a rațiunii de a fi a Biseriii: omul îndumnezeit. O ciudată iluzie a autorității învăluie experții care vorbesc în numele secularismului. Veți găsi un text mai larg desprte acest aspect între articolele care completează conferințele. Aș vrea să adaug doar că nimic din produsul final al vorbăriei multora dintre ei nu-i recomandă ca experți. Poziția lor publică mă duce cu gândul la o altă învățătură din amintita carte de filosdotică. Analizând eroarea de demonstrație numită argumentum ad verecundiam, autorii noștri notează, fie-mi îngăduit să-i citesc foarte larg: „Argumentul derivat din respectul față de autoritate este unul din preferatele șefului nostru. A cita cuvintele unei autorități în sprijinul propriei argumentații nu este, în sine, o eroare de ordin logic; opinia specialiștilor constituie dovada legitimă, alături de altele. Greșită este utilizarea respectului pentru autoritate ca unică modalitate de a-ți confirma spusele, în ciuda dovezilor care atestă contrariul”. Și aici adaugă: „Ted se întâlnește cu amicul lui, Al, și exclamă: «Al! Auzisem că ai murit!» «Ba deloc!, răspunde amicul, râzând. După cum vezi, sunt cât se poate de viu.» «Imposibil, declară Ted. Cel de la care am auzit e mult mai de încredere decât tine»” . Fără îndoială că respectul față de legislația în vigoare este obligatoriu oricărui cetățean onest, dar nu este singurul palier în care se poate dezvolta un dialog, mai ales când el este atât de complex, ca educația copilului. I-am auzit pe experții ong-iști citând din tot soiul de pseudo-cercetări și jenând prin minciună adevărul, realitatea din școală. Provocând un fenomen fără precedent în educație, votarea unei materii din trunchiul comun al propunerii educaționale a unei Țări care așa își redescoperă ritmul educațional, cu mari colapsuri de etică. Cine este autoritatea legitimă în educație? Consiliul pentru Drepturile Omului din cadru Organizației Națiunilor Unite (ONU) a adoptat rezoluția A/HRC/29/L.25, intitulată Protecția familiei. Contribuția familiei la punerea în practică a dreptului la un standard decent de viață al mebrior săi, prin rolul său în educație și realizarea unei dezvoltări durabile susține că „familia este principala responsabilă pentru creșterea, protejarea și dezvoltarea copiilor”, dar și că „pentru a se asigura dezvoltarea armonioasă a copilului, acesta trebuie să crească într-o familie”. Și, mai mult, „familia este grupul fundamental al societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea membrilor săi, în special al copiilor”. ONU recunoaște familia ca „grupul natural și fundamental al societății și merită să fie protejată de societate și stat”. Merită să reținem data la care a fost dată rezoluția, 3 iulie 2015. Și să reținem supărarea maximă a grupurilor de LGBT, care socotesc documentul ca un pas înapoi în ceea ce privește… divesitatea de familii existente. 
Este greu să porți un dialog ccu oamenii care te desconsideră doar pentru că nu ești ca ei. Uneori greșim noi, creștini fiind. Dar alteori ei, prietenii păcii și zen-ului social. Un lider al ASUR afirma că prin menținerea orei de religie în școală „problema fundamentală este dată de introducerea în școli a unui sistem idiot care atrage idioți și care, la rândul său, produce generații de idioți”, continuând să dezvolte, mai apoi: „creștinismul, stupiditatea și apucăturile (e drept, notate cu ghilimele..., n.n.) nu sunt excepții, nu sunt mici erori, ușor corectabile; ele sunt chiar produsul sistemului, la fel cum sărăcia, cenzura și opresiunea au fost emblema comunismului”. Și sunt propozițiile cele mai nevinovate din text . Nici nu-mi trece prin cap să le fac un proces de intenție unor oameni care încearcă să-și impună punctul de vedere, chiar dacă îmi afectează liniștea personală sau a grupului de credință din care fac parte, chiar dacă forțează legea (unul dintre ei are o singură laudă: sute de procese intentate Ministerului…) și o reinterpretează în favoarea celor 1% din concetățenii mei. Nu îmi îngădui, ca om al Bisericii, să socotesc nicidecum că e un demers care n-ar fi trebuit făcut de către ei. Dar, ajunge! E prea mult, disperarea nu ține loc de morală, iar hărțuirea unui coleg în procesul educativ este reprobabilă. În perioada de exploatare la maxim a ofensivei împotriva orei de religie, oameni au fost umiliți, unii și-au pierdut sănătatea, iar alții au renunțat, văzând reacția cancelariilor, la a mai profesa. Oameni ca voi, distinșii noștri concetățeni atei, oameni care-și iubesc profesiunea și familia, care sunt subiect permanent al atacului ce-l faceți. V-ați văzut demersul ca unul împotriva Ministerului, mi-ați spus asta și vă cred. Dar unul dintre voi, îmbătat de puterea mediatizării, o spune verde în față că nu l-ar deranja să vadă 6000 de oameni dați afară din serviciu și chiar cu dosar penal. Nu e un pic prea mult, nu este un pic prea cinic pentru a mai fi uman? Sau umanismul nu mai are legătură cu omul? 
Este în cartea filosdocților noștri un dialog pe care-l redau: „Joe: Ce cântăreț excepțional, nu-i așa? Dan: Ha! Dacă aș avea vocea lui, aș fi și eu excepțional!” Îmi este greu să port un dialog cu cei care nu cresc dialogul și-l poartă doar spre vendete și calibrare în vedetism. Nu, nu confund credința cu religia, nu mă rog la un morcov, cum încerca să glumească, penibil, distinsul filozof din Buzău. Pentru conștiința mea creștină lucrurile sunt limpezi. Nu voiți dialog, ci doar golaveraj media, nu vă pregătiți niciodată pentru dialog, ci pentru emisia de clișee, nu vă stă în caracter dialogul, ci declarațiile scurt, ambigue și fără substanță. Mărturia creștină este antrenată în astfel de exerciții; uneori pierdem și știm că e vina noastră. N-am spus niciodată că nu avem de remediat o serie de conținuturi și comportamnete legate de ora de religie ori viață pastorală. Nu suntem perfecți, slavă Domnului! Dar nu ne mai puneți în spate gânduri ce nu le avem și comportamente închipuite în alcovul alchimiei voastre comportamentale. Mitropolitul meu, IPS Laurențiu, încheia un text al său astfel: „Suntem recunoscători celor care au pornit această acţiune împotriva Bisericii că ne-au mobilizat să ne apărăm cu mai multă ardoare valorile credinţei noastre străbune!” 
Fie-mi îngăduit să dedic acest volum copiilor români, profesorilor din școala românească și familiilor care-și cresc cu onestitate pruncii. Și tuturor celor care cred altfel decât mine, pentru a putea deschide un dialog acum imposibil. Profesorilor de religie, un gând special. De respect și bucuroasă rugăciune! 

Pr. Constantin Necula