Rubinul pierdut - povestiri crestine pentru copii

Comoara ascunsă 

După ce un timp îndelungat şi cu credincioşie îşi sluji patria, Marshall von Hainburg se retrase din slujba lui către o viaţă liniştită. Îşi cumpărase o moşie la ţară şi mersese să locuiască acolo. Soţia lui murise în urmă cu câţiva ani; ambii săi fii căzuseră pe câmpul de luptă; iar unica sa fiică murise chiar cu o zi înaintea nunţii sale. Rămas astfel singur pe lume, viteazul Marshall nu mai găsea nici o plăcere în frivolităţile lumii, în viaţa socială şi hotărî să-şi dedice restul zilelor sale în slujba lui Dumnezeu şi să-i ajute, atât cât îi stătea în puteri, pe sărmanii oameni ce locuiau pe lângă el. Cu toate că se retrăsese la ţară, prietenii săi de la oraş, precum şi nobilii ce locuiau prin împrejurimi îl mai vizitau din când în când. Castelul său, o clădire impunătoare şi foarte bine îngrijită, era situat într-un loc splendid, pe culmea muntelui, chiar în mijlocul unui frumos sat. Jos în vale, nu departe de castel, se întindea satul Hainburg, iar în spatele castelului era o pădure magnifică, cu tot felul de animale sălbatice. Această pădure era preferata vânătorilor şi a iubitorilor de vânat, şi cum Marshall era o persoană generoasă şi ospitalieră, castelul său era, în sezonul de vânătoare, foarte vizitat. La începutul unei toamne, chiar mai înainte de a-şi scutura copacii frunzele aurii, sosi la castel nepotul lui Marshall von Hainburg, tânărul ofiţer Adolphus. El avea o relaţie mai specială cu unchiul său care admira spiritul său, vivacitatea şi generozitatea sa; probabil şi din cauză că tânărul, de foarte multe ori, apela la experienţa lui în probele militare, şi mereu asculta cu cea mai mare atenţie poveştile şi observaţiile veteranului Marshall. Într-o zi, la scurt timp de la sosirea lui Adolphus la castel, tocmai când tânărul se întoarse de la vânătoare şi-i povestea unchiului său cât de norocos fu şi cum reuşi să doboare fiorosul său mistreţ ce făcu atâtea dezastre pe terenurile şi în ogrăzile oamenilor, deci, cum spuneam, atunci veni la castel o solie cu ordin ca locotenentul Wildberg să se reîntoarcă urgent la regimentul său, cel mai târziu, la o anumită zi specificată. Această chemare neaşteptată era cauzată inamicului ce nu mai ţinu cont de armistiţiul încheiat şi trecea deja graniţa. Călăreţul acesta mai spusese că a fost informat în toate satele prin care trecuse, cum că inamicul jefui teritoriul ce se întindea între castel şi oraş, dar că el nu văzuse nici o urmă a acestuia.