Titus, un camarad al crucii - Povestiri Biblice

„Cu aproape şaptesprezece ani înainte ca povestirea de faţă să-şi urmeze cursul, una dintre cele mai bogate şi frumoase case din Ierusalim a fost martora propriei drame. Bocetul şi plânsul au alungat cu un vuiet tăcerea şi pacea care sălăşluiau odinioară aici. Slujitorii adunaţi în jurul fântânii din mijlocul curţii plângeau cu glas tare necazul abătut asupra casei, în vreme ce unii dintre ei îşi dădeau cu părerea, iar alţii vorbeau şi gesticulau pe seama întâmplării. „Nu-l vom mai vedea niciodată, niciodată”, spuse o bătrână, frângându-şi mâinile. „Era aşa de drăgălaş, aşa de dulce!”, suspină alta, „şi aşa de frumos cu ochii lui mari şi cu obrajii roşii ca nişte bujori.” „O, David, copilul meu!”, se auzea plânsetul altei femei aruncate cu faţa la pământ şi care, ridicându-se mai apoi, îşi aşeză capul pe marginea fântânii şi murmură, în timp ce lacrimile îi cădeau în apă: „cine a putut să te răpească şi să te ducă departe de pieptul mamei tale?” „Va muri maică-sa, dacă continuă să plângă aşa!”, spuse bătrâna care vorbise prima. „Am aflat de la Reba, slujnica ei, că sărmana mamă cade mereu în leşin din momentul când i s-a spus că fiul i-a fost furat.” „Ce ciudat! Prisca a plecat o dată cu dispariţia copilului. Nu crezi că ea ar fi putut fura copilul?” „Taci, femeie! Prisca iubea copilul ca pe ochii din cap; niciodată n-ar fi lăsat să i se întâmple vreun rău.” „Ştiu că-l iubea, dar îmi imaginez că-l iubea mai mult pe ticălosul acela de grec. Nu crezi că grecul i-ar fi putut fura pe amândoi?” „Cum ar fi putut?”, întrerupse altă femeie. „Nu putea, chiar dacă ar fi vrut.” „Voi nu ştiţi totul”, spuse o bătrână care nu vorbise până atunci. „Am aflat de la Malchus că stăpânul l-a prins o dată pe grec discutând cu Prisca la poartă şi l-a alungat. Acesta i-a răspuns ceva într-o limbă necunoscută, dar cu o privire plină de ură; stăpânul a poruncit să fie prins, legat şi bătut, ceea ce s-a întâmplat de îndată. L-au bătut bine, mai ales că era păgân. Sunt zece zile de atunci, iar acum Prisca împreună cu copilul au dispărut.” Şi din nou toate femeile începură să plângă şi să bocească soarta copilului. Între timp, o scenă mult mai dureroasă avea loc în interiorul palatului. Soarele străbătea înăuntru printre frunzele copacilor, aruncând pete de lumină pe divanele de catifea. Trandafiri, crini şi oleandri se scăldau în lumină în jurul fântânilor din marmură. Păsărelele care zburau dintr-un loc în altul cântau voioase de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat la palat. Şi totuşi, o adâncă tristeţe stăpânea peste tot, pentru că stăpâna acestor frumuseţi zăcea albă ca varul, zdrobită de durere, pe un fotoliu, într-o cameră cu perdelele trase. Lângă ea, cu faţa îngropată în palme, stătea soţul ei. „Nu, Anna”, gemu el, „nu pot să-i dau de urmă. Am trimis slujitorii în toate direcţiile; Malchus a percheziţionat cetatea întreagă din zorii zilei; eu însumi am umblat toată noaptea căutând. Totuşi, nu-mi pierd speranţa că-l voi regăsi”, continuă el scrâşnind din dinţi şi, sărind în picioare, începu a umbla grăbit de parcă ar fi vrut să măsoare camera cu pasul. „Îmi este teribil de greu să rabd această crimă. Dumnezeul lui Avraam îmi este martor că mă voi răzbuna! Şi totuşi, cine este duşmanul meu? Cine a îndrăznit să-l fure pe David, unicul fiu al lui Caiaphas? Cineva, probabil, îmi va cere bani să-l răscumpăr. Şi voi plăti, chiar dacă îmi voi da toată averea. O, fiul meu, singurul meu fiu!”. Şi nenorocitul tată îşi sfâşie hainele plângând cu amar…”