Triumful crucii

Ca şi Titus – un camarad al crucii şi Ştefan – un soldat al crucii, Triumful Crucii prezintă istoria extraordinară a perioadei imediat următoare răstignirii Domnului Isus, culminând cu evenimentul groaznic al distrugerii Ierusalimului. În mijlocul necazului şi urgiei, în vieţile celor care L-au recunoscut pe Christos ca adevăratul Mesia, speranţa şi fericirea înving groaza şi frica, aducându-le lumină şi bucurie în inimă. 

Triumful crucii portretizează cu măiestrie evenimentele tulburătoare care au dus la distrugerea templului din Ierusalim. Evreii credincioşi se agaţă de jertfele împovărătoare şi de tradiţiile legii – în ciuda ipocriziei care domneşte între cei mari – într-o zadarnică încercare de a dobândi curăţarea şi iertarea sufletelor lor pustii. Persecuţia romanilor a ajuns la apogeu sub mâna puternică a lui Nero. Corupţia domneşte pretutindeni. Totuşi, în mijlocul tumultului şi distrugerii, o mână de credincioşi strigă despre adevăratul Mesia: „Mormântul nu L-a putut închide; El trăieşte azi şi în veci!” Pentru Fineas, un tânăr nazireu hotărât să afle adevărul, zilele acestea sunt vremuri de tulburare. Legea îi conduce fiecare moment al vieţii, umplându-i mintea cu nesfârşite porunci de „să…” şi „să nu…”, fiindcă într-o zi va locui în templu. Oare evenimentele acestea îngrozitoare care scutură lumea îi vor închide ochii faţă de prezenţa iubitoare a Celui care ne poartă poverile? 

                                                              „SINGURUL FIU AL MAMEI SALE”

În anul în care se născuse el, în satul de munte Aftha, se împliniseră şaptesprezece ani de la moartea lui Isus, tâmplarul din Galilea, numit şi Christos de unii iudei care îi urmau învăţăturile; între timp, Isus murise şi din mintea multora din cei care Îl văzuseră şi Îl auziseră vorbind. Cu multe luni înainte ca băieţelul să deschidă ochii într-o zi cenuşie de iarnă, tatăl lui îi închisese pentru totdeauna. Îl aşezaseră, cu trupul înfăşurat în văluri de in, într-un mormânt îngust, săpat în stâncă. Tânăra lui văduvă trăia singură într-o căsuţă din partea cealaltă a văii. Din prag, se vedea piatra care închidea uşa mormântului. În zilele acelea se gândea că, dacă ar locui şi ea în casa cealaltă – de pe a cărei uşă nu mai ieşea nimeni – ar fi fost mulţumită, liniştită şi netulburată. Mai târziu, îşi aminti de copil. Privindu-l pentru prima dată pe micul orfan, spuse: 

-Se va numi Fineas. Prima amintire a copilului era faţa mamei lui, întunecată de durere dar strălucind de iubire, frumoasă ca seninul după furtună. Privind faţa aceasta, pe care iubirea şi durerea se amestecau atât de bine, gândurile creşteau odată cu el. După un timp, începu să înţeleagă cuvintele pe care ea i le spunea, dar nu se grăbi să vorbească şi el. Se făcuse băieţel mare, cu bucle negre şi feţişoara măslinie, şi umbla de-a buşilea prin casă şi prin grădină, dar păstra mereu o tăcere încăpăţânată. Vecinii nu întârziară să observe asta. 

Copilul este stăpânit de un demon mut, şopteau ei, şi se dădeau la o parte atunci când văduva venea la fântână, cu copilul pe umeri sau agăţat de poalele rochiei. Rahela, înfăşurată în vălurile întunecate ale durerii, nu le vedea privirile şi nu le auzea şoaptele, răspunzând cu buze nepăsătoare la salutul rece cu care ei o întâmpinau „pace vouă”. Era străină în Aftha; rămasă văduvă la o lună de la nuntă, se simţea încă şi mai străină. Firea ei generoasă şi veselă, tumultoasă ca un râu argintiu de bucurie, se cufundase într-o tăcere întunecată, ca să izvorască într-o singură fântână. Trăia numai pentru copilul ei. Fineas înţelese asta înainte de a vorbi. Înţelese şi faptul că el nu era asemeni celorlalţi copiii, care râdeau şi plângeau cu zgomot, jucându-se şi ciorovăindu-se pe uliţele prăfuite. Deşi el nu plângea şi nu râdea decât arareori, era mereu fericit. Grădina, cu terasele ei îmbrăcate în verdele de smarald al măslinilor, crângul umbros de aluni şi oleandri, care învăluia căsuţa într-un cocon de frunze şi flori înmiresmate, pârâul care şopotea cristalin printre pietrele albe, liliacul pitic care îşi dăruia parfumul zorilor şi înserării, porumbeii care pluteau pe cerul amiezii ca nişte norişori albi, ciripitul păsărilor care întâmpinau noua zi, pacea aurie a serilor de purpură, toate acestea şi multe altele, schimbându-se din minune în minune odată cu anotimpurile, transformau lumea copilului într-un colţ de cer. În cerul acesta, mama lui era regina; dintre toate lucrurile frumoase, încântătoare şi demne de iubit, ea era cel mai frumos, mai încântător şi mai demn de iubit…