Harul este ultimul mare cuvânt nerăstălmăcit al creştinismului, ultimul cuvânt dintre cele care spun totul, cea mai blândă şi nesângeroasă armă cu care Atotputernicul doreşte să ne răpună pentru a rămâne pe veci ai Săi.
Suntem contaminaţi de imaginea deformată a unui Dumnezeu riguros şi neîndurător care ne contabilizează veşnic păcatele, clasificându-le după criterii precise. Părintele Nicolae Steinhardt ne reaminteşte că doar diavolul e contabil, pe când Domnul se poartă ca un boier generos. La fel, harul nu are nimic de-a face cu dreapta împărţeală, iar matematica sa este una a gratuităţii şi gratitudinii, e altfel spus, boierie curată.
În miezul Evangheliei se află un Dumnezeu care se lasă cu de la Sine putere prins în vârtejul neînfrânt al iertării şi dragostei, un Tată bolnav de iubire alergând mereu să-şi întâmpine fiii risipitori. Autorul acestei cărţi afirmă răspicat că premisa harului e tocmai imperfecţiunea noastră, nu degeaba Biserica a fost întemeiată de un trădător bun de gură şi un fost terorist – Petru şi Pavel. La dreapta lor, în Împărăţia cerurilor se înşiră criminali, prostituate, farisei, leproşi, îndrăciţi şi cine ştie ce alţi bolnavi care au însetat după iertare şi vindecare. Peste toţi, inclusiv peste noi, sofisticaţii păcătoşi moderni, harul coboară ca întotdeauna – gratis, necondiţionat, din partea casei.
