Un om scos din ape

Iosif (Viciu) Lazăr, UN OM SCOS DIN APE, Editura Biblos, Cluj-Napoca, 2025.

În disperarea în care eram toţi, cineva s-a prins de mine care eram la suprafaţa apei. Eu eram cu acordeonul la piept, când persoana care s-a prins de umărul meu şi s-a săltat în sus, pe mine m-a împins în jos, astfel că am ajuns pe fundul apei, dând cu picioarele de balastru şi lăsându-mă în jos, de unde auzeam bolborositul şi gălăgia celor care deasupra se luptau cu valurile învolburate ale Mureşului.

Eram disperat şi deznădăjduit, culcat pe fundul apei şi parcă cineva îmi spunea: „De aici nu o să te mai scape nimeni!”

Parcă mi s-a luat toată puterea şi nu mai ştiam să gândesc sau să decid. Eram cu acordeonul la piept şi menţionez că aveam 20 de ani, ştiam înota încă de mic, crescând lângă Arieş. Dar în acele momente nu mai ştiam că ar fi bine să-mi dau jos acordeonul de la piept, sau că ar fi bine să înot ca să mă salvez.

Mă copleşea gândul că voi muri, gândul cum mă va căuta mama care mă aştepta acasă, gândul că ce vor zice colegii de la serviciu şi multe alte gânduri.

Auzeam în apă bolborosirile celor ce se înecau. Dar aşa dintr-o dată mă rugam în gând şi ziceam „Doamne, scapă-mă!”, şi am căzut în inconştienţă.

Cred că toate acestea au durat fracţiuni de secundă, nu ştiu cât a fost şi nici cât am stat aşa deznădăjduit, culcat pe fundul apei. Secunde? Minute?

Dar aşa, dintr-o dată, parcă cineva m-a lovit în piept şi m-am deşteptat ca dintr-un somn. Rapid m-am ridicat în picioare şi parcă am privit în sus şi am văzut o lumină, şi din acea lumină s-a coborât o funie albă, părea o funie groasă care venea spre mine.