Incep sa scriu o „poveste” care se desfasoara inainte de anul 1977. Este povestea familiei noastre.
Priveam prin geamul mic al avionului care ne ducea din Bucuresti la Paris și nu-mi putea-m stapani lacrimile. Familia noastra, Vasile, soțul meu, Dorian si Cristiana, copiii nostri, si cu mine paraseam tara. Vedeam multimea ramasa jos, care venise sa ne conduca de ramas bun si ma simteam ca i oita smulsa din turma si trimisa in necunoscut. Tot ce stiam, ce iubeam, ce ma lega de viata ramasese in acel loc pe care-l parasise si care se facea repede din ce in ce mai mic, pana disparu din vedere. Din vedere, nu si din inima.
Priveam prin geamul avionului, prin ceata lacrimilor, si nu vedeam minunata intindere albastra a cerului, ci vedeam doar propria viata derulandu-se pe un ecran udat de lacrimi.
